No air…

Posted on | July 6, 2010 | No Comments

Londra si Bucurestiul ma sufoca acum deopotriva.
In doua saptamani plec la Londra si gandul ca plonjez intr-un necunoscut atat de familiar de care am fost separata 8 ani ma sufoca noaptea cand stau in pat.

Bucurestiul ma sufoca si el cu inertia lui, cu amintirile ultimelor zile, cu negrul hainelor mele, cu teama de iarna, de criza, de factura la intretinere. Cat de “lumeasca” pot sa fiu uneori! Exact cand ar trebui, mai mult ca altadata, sa inot in dileme spirituale, morale, poate chiar si etice.

Dar pe mine ma preocupa rochiile pentru nunta Ruxandrei si daca o sa ma bata pantofii, faptul ca ma simt si arat ca o gogoasa gigantica, papucii care se lipesc de gresia din casa si fac un sunet lipaitor oricat de des as spala pe jos si le-as curata talpile cu domestos.

Apoi imi fac griji pentru datoriile lui Iulian, imi fac calcule in cap si insir intregi tabele cu esalonarea platilior, catre banci, catre mine, cat are de platit, cat va castiga la munca, cat ii va ramane, cate luni ii va lua sa reuseasca si imi da cu virgula.
Iar noaptea ma sufoc, gandurile datoriilor lui ma sufoca pe mine, Bucurestiul asta care incepe sa imi para fara speranta ma sufoca. Vreau sa il ajut, dar eu nu ma pot ajuta pe mine. Visez la o Londra care sa ma salveze, ea pe mine, chiar daca doar temporar.

Damaged goods

Posted on | June 13, 2010 | No Comments

In ceea ce a fost un moment de furie sau de razbunare surda ori un moment de adevar, I. mi-a spus ca nimeni nu o sa ma mai vrea dupa tot ceea ce s-a intamplat intre noi pentru ca acum sunt damaged goods.

Indiferent daca a fost doar dorinta de a ma rani (poate doar pentru ca suferea si el) sau un moment de luciditate in care a privit viitorul mai clar decat as fi putut eu sa il vad, I. a avut dreptate. Iar motivele, mecanica acestei constatari a lui nici nu mai conteaza. Importanta este realizarea ca, asa cum mi-a prezis, dupa toate minciunile dintre noi, dupa tot ceea ce a fost furat si sacrificat, am sfarsit prin a fi damaged goods.
Iar in toate chiar si o urma de ironie – nici nu aveam cum sa raman altfel, altfel decat “damaged“. Pentru ca, odata cu toate minciunile si prefecatoria, ramane teama de a nu mai gresi a doua oara in acelasi fel, de a nu-ti mai fi inselata increderea, frica ca fiecare nou barbat te va placea pentru oportunitatile pe care i le creezi, pentru ceea ce ii poti oferi, pentru usile pe care i le deschizi, nu pentru tine just the way you are.  Ramane teama aceea ca, de fiecare data cand cineva ridica palma in aer, o face pentru a da in tine, nu pentru a simti vantul printre degete.

Cu fiecare rememorare a tot ceea ce s-a intamplat, cu fiecare lucru care a fost furat, cu fiecare minciuna care a fost spusa, cu fiecare banuiala, cu fiecare acuzatie, incet, s-a macinat ceva in mine. Mai dura, mai rea, mai acida, mai speriata ca voi fi ranita din nou, ca voi pierde si mai mult, ca voi fi folosita si se va rade de mine, ca voi fi aruncata ca si cum nu am contat nici un moment, damaged goods este tot ceea ce ii las pe ceilalti sa vada la mine. Si nimic mai mult.
Arareori las garda jos. As vrea sa le arat nebunia frumoasa din mine, Mona cea inca copilarind. Dar am obosit. Iar la sfarsit nici nu mai conteaza. Pentru ca au ales deja ce vor sa vada.

Sub-tropical

Posted on | June 11, 2010 | No Comments

Ritm alert, cursa continua zi, noapte, zi noapte, un week-end ne-week-end, o alta saptamana in care iar fug, fug contra ceasului pentru ca trebuie sa termin tot ce am inceput, pentru ca doar in alergarea asta nebuna s-ar putea sa nu mai gasesc timp sa gandesc.

Vara, lipsa somnului si cantitatile industriale de cofeina imi accentueaza tendintele psihotice de stalker.  Cofeina il hraneste, caldura ii accelereaza temperamentul. Gandurile devin din ce in ce mai obsesive. Caracteristic mie.
Comanda de genti pe care trebuie sa o termin pana vinerea viitoare hraneste si ea obsesivitatea. Tot numarand centimetrii, bretele, nasturi, 1,2,3…25,26…, 1,2,3…..9, 10, 11, ma regasesc numarand tot in jurul meu. Toate vin in multiplii de 2 sau de 3, se divid cu 5 si se impart la 30. Numar rotund.

Oscilez intre panica si lipsa de timp si accese de egocentrism. But all in all, e bine, e foarte bine, pentru ca eu m-am obisnuit cu mine. Daca as fi altfel, nu m-as recunoaste, nu m-as regasi, nu as sti ce sa fac cu mine.

Vara ma predispune, pe langa psihoza, la telenovele. Ma indragostesc pe strada iremedial pentru 5 minute de cate un baiat inalt, cat mai inalt si slab. Planuiesc escapade in Vama Veche. Asta pana la urmatorul colt unde, inevitabil, ma indragostesc iremediabil de urmatorul brunet. Ma indragostesc atat cat dureaza o privire.

Mada nu ma intelege, ma vede copila. Madi ma invidiaza pentru ca ma exilarez usor, pentru ca mai pot face povesti in cap ca la 15 ani, Ionut imi zice ca sunt drama queen. Restul pesemne se sperie de mine si fug. Sarcasmul acela al meu, proverbial deja, este doar sistem de aparare. Let’s see who lasts to see the real me!

Intre timp visez. Lucrez, doar pentru ca rimeaza cu visez. Imi aduc aminte, ma uit la poze, ma lupt cu mine, planific vara.
Visez la Londra. Am inchiriat deja apartamentul. Il am pentru o luna. O luna in Londra. M-am inscris la cursuri, vine si Madalina. Si simt. . . stiu ca se va intampla ceva. Ceva diferit de data asta. Just because I dream it to be.

Iar la mine acasa este sub-tropical. Asa ca am decis sa racesc. Just for a change.

A time to

Posted on | June 1, 2010 | No Comments

Incep sa masor timpul altfel, cu alte unitati decat cele de pana acum. Il apreciez altfel, il las sa se scurga alene sau intru in vrie alergand dupa el. Dar oricum l-as masura, curge printre degete.

Stau pe canapea si ma uit la Dana. Si inteleg pentru prima data: E un timp pentru toate. Pentru cele bune si cele rele, pentru lucrurile pe care le iubesti si lucrurile pe care le urasti, pentru renuntare si uitare, pentru plangerea pierderilor si pentru iertare.

Zilele astea am avut mai putin timp. Mai putin pentru mine, mai mult pentru cei din jurul meu. Sa-mi spal pacatele disparitiilor mele. Sa invat cat de frumoase pot fi unele zile, ce fericire se poate scurge din ele, din lucruri simple, din lucruri si de la oameni de la care nu te-ai fi asteptat sa primesti atat. Dintr-un picnic ad-hoc in Cismigiu pe iarba, dintr-un concert si un pinguin isteric, dintr-o ploaite, din cateva bruschette.

Apoi vine un timp pentru renuntare si uitare. Atunci vine furtuna. Si invat sa nu mai astept ceea ce nu voi putea primi niciodata, de la Tudor, de la Iulian, de la L.F., a caror singur pacat este ca nu au vrut sa ma vada asa cum sunt. Asa ca am facut curat. Iar dupa furtuna vine intotdeauna, inevitabil, soarele. Si se reintorc doar cei care invata sa-si ceara iertare. Iar pe acestia stii cum sa-i iubesti. Sincer.

Si e un timp pentru facut nimic. E timpul meu. Sa stau toata ziua in fata calculatorului, sa beau cateva cani de lapte cu nes, chirchita pe scaun, sa imi strang parul in coada si sa port ochelarii pe care evit sa-i port de fata cu ceilalti, sa scriu pe blog, sa fiu “the queen of google search” (:-) pentru cunoscatori), sa folosesc tv-ul pe post de radio si sa ascult stiri in loc sa le vad, sa “bananai” prin casa si sa ma intind ca mata pe asternuturi curate si reci.

Pentru ca maine va fi timpul sa fiu serioasa.

Cum e sa ai 21 de ani

Posted on | May 23, 2010 | No Comments

Mi-am adus aminte cum este sa ai 21 de ani. Sau, poate, 22. Cum e sa pleci de acasa sambata la 11 dimineata si sa ajungi inapoi duminica la 6 si jumatate.Atunci cand orasul de abia se trezeste.
Cum e sa nu te intereseze de nimic, sa uiti de tot pentru o noapte, sa nu te gandesti la nimic. Poate doar la el. Mereu. Mereu la el. Chiar si cand dansezi. Oh, no, not me, I’ve never lost control.

Cum e sa dansezi in bratele unor straini, sa te uiti in ochii celor cunoscuti, sa iti doresti sa te sarute,  sa incepi noapte cu un shot de tequila, al doilea e mereu cadou din partea unui necunoscut, sa stingi cu un vodka tonic si sa continui pana cand se face ziua cu bere. “Bere de bebe” cum ti s-a spus. Bere dintr-aia slaba, fructata, ca pentru fete.

Sa dansezi si sa nu-ti pese. Sa nu-ti pese ca ai 28 de ani, de fapt, ca esti obosita, ca blugii tai nu mai sunt la moda, ca ti-ai scos o lentila de contact in timp ce dansai, pe la 3 noaptea, pentru ca te jena, si ai aruncat-o, fara sa catadicsesti, pe jos, sa te lasi atinsa de maini straini, sa te scalzi in ochi cunoscuti, sa ti se faca dor de privirile lui. Pentru ca tot ce vrei este ca el sa fie acolo. Sa faca noptile line. Si diminetile suportabile. Chiar si cand pasarile ciripesc prea mult.

Flori de salcam

Posted on | May 8, 2010 | No Comments

In noaptea asta am adus acasa, in palma, flori de salcam.

Le-am pus pe pat si m-am asezat printre ele.

In seara asta m-am gandit l-a el. M-am gandit la el s-apoi l-am vazut. Iar la gatul lui, unde l-am sarutat, ca-n prima noastra noapte impreuna, mirosea a flori de salcam.

Uneori, ca-n noaptea asta, pot fi asa de slaba. Si ma culc printre flori de salcam.

Frustrare

Posted on | April 29, 2010 | No Comments

Nu am mai simtit de foarte multa vreme frustrarea. Lucrurile merg bine. La muzeu zilele cand am programe se deruleaza linistite, insorite, facand ceea ce iubesc mai mult, la Fundatie am inceput sa predau din nou, sunt platita ca sa citesc carti, sa scriu si sa predau, se intrevad proiecte noi la orizont, zilele se aglomereaza si nu imi lasa timp sa ma gandesc la lucruri rele sau sa fac scenarii paranoide.
In noptile in care mai sunt inca bantuita de insomnii am invatat sa ignor gandurile, sa ma prefac ca nu sunt acolo, sa le intorc spatele  si sa privesc in gol. Nici macar nu ma obosesc sa ma gandesc la altceva. Pur si simplu am invatat sa NU gandesc.

Henry Visconte - Tango

Nu am mai simtit de foarte multa vreme frustrarea … pana in seara asta, la licitatia Artmark.
Nu pot spune ca sunt o cunoscatoare, un critic bun nici atat, iar gusturile mele adesea sunt considerate indoielnice. Au fost insa cateva tablouri care mi-au placut mult de cand le-am vazut in catalog, o acuarela de Bernea si una de Darascu, un tablou de Visconte, doua acuarele mici de Nelly Stiubei, un Mutzner romantic, un ulei de Ana Ciucurencu.

Mi-a ramas sufletul la una dintre acurarelele lui Nelly Stiubei si la Tango de Henry Visconte. Prima s-a adjudecat pentru 250 de euro, cealalta pentru 1300. In timp ce se licita, tineam degetele incrucisate poate, poate nu le cumpara nimeni.

Nelly Stiubei - Scena de targ

Poate, macar acurela, o iau eu. Fina, simpla.
Am simtit frustrare,  o frustrare plina de furie, vazand tabloul dupa tablou luat, dandu-mi seama ca nu am banii mei, ca nu imi permit, ca unele dintre tablouri vor ajunge in case unde oamenii nu vor stii cum se le priveasca, poate ochii nu se vor ridica mai nicicand catre ele sa se bucure si sa le iubeasca. Unele dintre ele vor fi doar nume frumoase de agatat in cui.

Si ma gandeam macinata de frustrare. Poate daca lucrurile ar fi mers altfel, daca nu as fi fost atat de nehotarata, daca as fi stiut ce vreau,  daca nu as fi fost asa de lenesa, daca as fi muncit mai mult, daca nu mi se furau lucrurile pe care le aveam, daca…Poate as fi avut mai mult si ar fi fost al meu. Poate as fi putut in seara asta sa iau Tango-ul acasa cu mine. Poate…

Mi-am adus aminte de un episod similar trait pe vremea cand eram la scoala in State. Dirigintele nostru ne-a dus intr-un week-end la mall. Era inainte de nu-stiu-ce Sarbatori. si aveam doar 5 dolari in buzunar. In timp ce ceilalti colegi ai mei faceau cumparaturi in prostie, eu m-am plimbat ore intregi prin magazine fara sa imi permit nimic.
Nu era din cauza ca nu as fi avut bani. Avusesem, dar ii cheltuisem aiurea astfel incat, atunci cand  a venit vremea cumparaturilor in mall, eram leftera. Frustrarea pe care am simtit-o vazandu-mi colegii intorcandu-se la masina cu bratele pline de cadouri pentru ei si cei dragi am simtit-o si in seara asta. Frustrarea de a sti ca ai fi putut, dar nu ai fost destul de intelept sa iti joci cartile cum trebuie. Urasc sentimentul asta. Si urasc ca nu stiu ce sa fac ca sa nu se mai intample. Sau poate stiu, dar sunt incapabila.

Photo credits – Artmark

Gand 3.0

Posted on | April 27, 2010 | No Comments

Stiti cum are toata lumea fobii?! Fobii dintr-astea normale de tipul frica de inaltimi, de paianjeni sau serpi, de a ramane blocati intr-un lift si tot asa? Eu nu prea am avut. Pana acum. Ma rog, m-am mai luptat de-a lungul timpului cu germofobia, dar am reusit sa convietuim impreuna pana acum destul de amiabil.

Apoi a aparut Google. Si diferitele modalitati de monitorizare a traficului pe site-uri, de-alde analytics-uri si diverse plugin-uri si plugin-ute. Si uite asa am inceput sa ma uit destul de des cine imi intra pe bloguri, de unde vin si cum au ajuns. Iar in ultima vreme multi ajung pe aici dupa ce tasteaza tacticos in goagal “mona silvia timofte”.

Iar de aici si noua fobie. Fobia de a ma googalii singura (sa nu imi spuneti ca nu ati facut-o niciodata sau ca nici macar nu va tenteaza ideea!). O frica paralizanta, uitandu-ma minute in sir la Google-ul gol, lasandu-ma prada scenariilor paranoide. Pentru ca nu stii niciodata ce gasesti. Si pentru ca nu stii niciodata cine s-a razbunat pe tine si ti-a creat un cont fake pe hi5 sau mai stiu eu pe unde. Iar cand imparti numele si cu o fosta sotie de fostbalist, posibilitatile sumbre se multiplica exponential.

Asta asa, doar un gand. Cam la ce ma gandesc cand ma izbeste insomnia.

Google – mona silvia timofte – hit “enter”

There’s a light, a different kinda of light

Posted on | April 22, 2010 | No Comments

Stiu sigur ca nu am mai fost atat de fericita  precum sunt acum de foarte mult timp. Atat de fericita si atat de obosita; dulcea oboseala a lucrurilor pe care iubesti sa le faci, a lucrurilor pe care nu le simti a fi “munca”.

Cluj a fost o experienta uimitoare, o experienta pe care sunt gata sa o repet oricand. Am muncit, dar nu am simtit ca am facut-o, am invatat foarte multe lucruri, am intalnit oameni interesanti si am inceput sa construiesc niste prietenii care cred ca vor dura mult timp de acum incolo si din care voi avea de tras multa seva creativa.

In sfarsit simt ca mi-am gasit locul. Mi-au trebuit aproape 28 de ani de cautari, de infinite schimbari, de lucruri care m-au ranit si de lucruri care m-au ridicat ca sa imi dau seama unde imi este locul si care sunt lucrurile la care ma pricep.

Si, intr-un final, mi-am gasit locul, am gasit lumea de care apartin. Mi-am confirmat ca nu sunt lenesa, ca momentele in care stau sunt doar rastimpul de care am nevoie sa ma odihnesc ca sa o pot lua de la capat. Ca ador sa predau, sa fiu cu oameni si copii carora le pot “traduce” pe limba lor un tablou, o haina, un stil, lucrurile pe care eu le-am invatat cu atata bucurie si aviditate si pe care, acum, ei incep sa le descopere.

Am aflat despre mine, daca inca mai era cazul, ca mai am multa energie in mine si multe lucruri de facut, ca de abia acum au inceput sa fiarba cu furie in mine mii de idei. Mai trebuie doar sa invat sa creez timp pentru ele.

Si am mai aflat ca atunci cand sunt fericita, oricat de obosita as fi si oricine ar privi prin obiectiv, cand ma uit la acele poze, ma vad frumoasa. Chiar daca sunt mai mica de statura si cu ceva kile mai mult decat ar prefera unii sa am. It’s that certain kinda light.

Photo courtesy of Vlad Brateanu feat. Mihai Bumbu.

De la o varsta

Posted on | April 16, 2010 | No Comments

Inainte sa intru in dus, m-am oprit si m-am uitat in oglinda. Da, am inceput sa imbatranesc. Pana mai ieri, oriunde mergeam, eu eram cea tanara, toti in jurul meu mai in varsta, mai ridati, mai blazati, mai rosi de viata decat mine. Deodata, parca peste noapte, am devenit eu cea batrana, in jurul meu constant persoane mai tinere, mai pline de energie, mai vesele, mai dornice de viata. Si cu cat timpul trece, cu atat parca sunt cei din jurul meu mai tineri.

Asta seara, pentru prima data, incercand sa imi ghiceasca varsta, un barbat mi-a spus ca sunt mai in in varsta decat sunt. Pana acum o zi, ramasesem blocata la 25 de ani. Azi, intr-o singura clipa am facut trecerea la 30 de ani. Si nu m-ar deranja daca mintea asta a mea nu s-ar incapatana sa ramana la 19, neadaptata total la un corp mult mai batran. Iar oboseala incepe sa isi spuna cuvantul. Ma oboseste neadaptarea mintii de copil la corpul de adult, neadaptarea viselor mele la limitarile mele fizice, neadaptarea a ceea ce vreau sa fiu la ceea ce sunt deja.

Sigur incepi sa imbatranesti cand spui lucruri precum “imi place sa muncesc” sau cand spui “pas” unei petreceri ca sa te bagi in pat si sa dormi. Asta e . . . dupa cum spune si vorba “de la o varsta …”