Cicatrice

Posted on | February 8, 2010 | No Comments

Cand l-am cunoscut pe Iulian era aprilie, un aprilie destul de friguros si inca purtam plovere si bluze cu maneci lungi, inca stateam la adapostul straturilor peste straturi de material. Pielea ne era ascunsa si orice semn, orice cicatrice stateau bine pazite, pastrandu-si secretele.

Mai tarziu, cand ne-am descoperit, el si-a trecut degetele peste cicatricea pe care o port mandra pe spate, fix la baza coloanei, iar eu am atins usor, curioasa semnele pe care le ducea cu el pe mana stanga.
Mai multe crestaturi mici, unele dupa altele insirate pe antebrat, subtiri ca niste taieturi lasate de o coala de hartie, tesutul cicatrizat mai alb decat restul pielii lui.

Cand l-am intrebat ce sunt, mi-a raspuns (imi parea ca fara sa se ascunda) ca el le-a facut. Dar nu a explicat. Iar eu am ramas cu intrebarile.

Poate le-a facut ca sa il doara, imi spuneam, sa il doara acolo si sa uite ca il doare altceva mai tare, mai rau, slabiciunea lui, dependenta lui, lacrimile parintilor. Poate a taiat in carne ca sa isi aduca aminte ca exista sau, poate,  ca sa nu mai existe.
Poate a crestat fiecare adancitura fixand rosul sangelui, albul pielii, sperand ca asa taie tot raul, toata uratenia din el, lasitatea, abandonul, boala.
Poate te simti urat, prost, gras, oribil, un ratat, un rahat si de ce te-ar iubi cineva si toate astea dor si vrei atunci sa te doara altceva, atlceva ce se poate vindeca. Read more

Sa ma lupt cu mine insami…

Posted on | February 7, 2010 | No Comments

Aseara cand ma rugam, mi-am dat seama ca, pana acum, nu am fost niciodata atenta cu adevarat la rugaciune . . . “eu sunt slab, tu fa-ma tare”. In toti acesti ani am repetat cuvintele de sute de ori, de mii de ori, dar nu am ascultat cu adevarat. Daca ascultam, poate mi-as fi dat seama ce slaba sunt. . .

Asa ca m-am rugat. Nu sa imi dea putere, ci sa ma ajute sa gasesc singura puterea de care am nevoie, taria de a lupta cu mine insami, nu cu ceilalti. Taria de a lupta cu defectele mele, cu slabiciunile mele, cu lasitatea mea, cu lenea mea, cu toata furia din mine, cu durerea si raul dinauntru.

Cand voi gasi puterea sa ma lupt cu mine insami, nu o sa mai fie nevoie sa ma lupt cu ceilalti. Voi fi deja impacata in sufletul meu cu ei.

Trebuie ca fac progrese

Posted on | February 4, 2010 | 1 Comment

Ma amuz de ceva vreme pe seama mea. “Uniforma” mea de iarna este compusa dintr-o pereche de cizme roz de cauciuc cu buline colorate si o haina galbena care ma face sa arat ca Big Bird din Sesame Street. In dimineata asta, in drum spre muzeu, mi-am dat seama ca, printre sutele de oameni din jurul meu, imbracati in gri, negru si maro, eu cu rozul meu de bomboana fondanta si galbenul violent trebuie sa fiu tare anacronica.

Azi am facut ceva ce nu am mai apucat sa fac de ceva vreme – sa intru intr-o librarie, sa ma plimb in voie, sa rasfoiesc orice carte, oricat de frivola. Am contemplat chiar sa imi cumpar cartea “Cum sa fii fotomodel” (sau ceva de genul asta), doar pentru ca era 5 lei. Pana la urma am gasit un volum de Boia la acelasi pret. Mi s-au parut cei mai bine cheltuiti 5 lei din ultima vreme

Nu am mai citit de ceva vreme o carte care sa ma faca sa nu vreau sa o las din mana. Azi, in librarie, m-am oprit in fata “Citind Lolita in Teheran” de Azar Nafisi. Cand am pus mana pe carte, am simtit ca ne cautam reciproc de ceva timp. De abia asteptam sa ajung acasa sa incep sa o citesc. Spre rusinea mea, la un moment dat, citind-o, am adormit cu ea in mana. Dau vina pe faptul ca am petrecut ultimele doua zile plangand. Dar azi n-am plans, trebuie ca fac progrese.

Ar trebui sa fac progrese si cu documentarea pentru cursuri. Cursul de machiaj imi da batai de cap. Nu stiu de unde sa apuc taurul de coarne. Sau nu neaparat ca nu stiu de unde sa apuc taurul de coarne, de organizat cursul il am deja organizat, daca ar fi sa ma intrebi acum ce o sa predau, stiu exact, doar ca … Doar ca nu am destula incredere ca pot sa fac asta, ca pot sa fac cursul asta la nivelul pe care mi-l doresc eu.

Ma amuzam din nou pe seama mea in seara asta cu tata in masina. Cine ar fi crezut in 2000 ca imi va folosi vreodata cursul de makeup artist pe care ma apucasem atunci sa il fac. Pana la urma chestia asta cu fardatul tot un fel de pictat e. Si de jucat cu culorile si cu diferite cutii si cutiute cu vopseluri, ma joc de o viata intreaga.

Ma duc sa citesc. In miezul patului meu, fix in miezul lui. Lucrul asta, daca imi aduc aminte bine, l-am invatat de la Alina, sa dormi fix in mijlocul patului tau, sa te bucuri de tot spatiul, sa nu te chircesti intr-o margine de pat. esti singur, pune stapanire pe tot patul. It’s yours to take.

P.S. – Ador chestia cu wireless-ul. Internet fix in miezul patului.

E timpul sa…

Posted on | February 3, 2010 | No Comments

Odata cu plecarea lui Andrei, mi-am regasit lacrimile care refuzau de zile intregi sa se planga. La fel de mari, la fel de multe, la fel de obositoare, dar eliberatoare cum erau inainte. Mi-am regasit lacrimile si, dupa atatea luni de liniste, am plans, am plans din toata singuratatea, din toata pierderea si parasirea asta.

Incep sa imi dau seama incet ca sunt multe lucruri pe care nu le fac bine, atatea “materii” ale vietii la care, daca ar trebui sa dau examen, as pica cu brio. Nu stiu sa am rabdare si de aceea nu stiu cum sa astept, nu stiu sa iubesc un barbat cum are el nevoie, nu stiu sa fiu eu insumi in compania altora, nu stiu sa ma lupt cu propriile temeri, nu stiu sa las trecutul in spate, nici macar nu stiu cum sa tin un jurnal cu adevarat.

Jurnalul meu nu e o cronica a vietii mele, a oamenilor care trec prin ea, unii facandu-ma fericita, altii facandu-ma sa sufar, dar totusi oameni frumosi de la care inveti mereu, nu e cronica a ceea ce se intampla si a ceea ce imi place sa fac, a proiectelor si viselor mele. Jurnalul meu e doar cronica starilor mele, a durerilor si suferintelor mele, e cronica trista a pierderilor. Poate Mada are dreptate. Pana acuma am facut mereu lucruri pentru altii, am trait prin cei din jurul meul. E timpul sa fac ceva pentru mine.

E timpul sa scriu despre viata mea si ceea ce fac, nu despre tristetea pe care o lasa altii in urma.

E timpul sa scriu despre perechea de cizme care ma asteapta, de abia spalata in baie, sa o vopsesc cu auriu si sa ii pun flori din tulle roz.
E timpul sa scriu despre cursurile pe care le scriu, despre filmele vechi la care ma uit noaptea in miezul patului meu, invelita in pilota mea moale, mirosind a curat, razand si asteptand cu fluturi in stomac, ca si cum mi s-ar intampla mie,  ca el sa ii spuna ei ca o iubeste.
E timpul sa scriu despre gentile mele, despre munca mea, despre magazinul Madalinei, despre cainele meu Oli caruia ii plac branza cu mucegai si napolitanele.
E timpul sa scriu despre  art affair, campania pe care incerc sa o pun pe picioare alaturi de Mada, muncind voluntar si incercand sa strangem bani pentru o biblioteca de arta contemporana.
E timpul sa scriu despre muzeul de arta unde merg cel putin de doua ori pe saptamana, unde sunt fericita cu copiii care vin sa invete despre “animale si plante”, printre tablouri sau in atelier printre creioane colorate, tempera si acuarele.

E timpul sa imi dau voie sa sufar in liniste, doar pentru mine, si aici sa scriu doar ceea ce ma face fericita.

Liniste

Posted on | February 1, 2010 | 1 Comment

Contemplam luna septembrie si  imaginea ei in mentalul comun. De la atentatele din 2001 incoace, septembrie pare a fi in mintea noastra doar nine-eleven. Si cand spunem cuvintele astea vedem in fata ochilor distrugere, foc, fum, demolare, sfarsit.

Ma gandesc ca, intr-un fel sau altul, toti avem un nine-eleven al nostru. O zi cand tot a fost ras la pamant, cand ai pierdut tot ce aveai, cand viata, asa cum o stiai pana atunci, a incetat doar ca sa reinceapa intr-o noua forma,  sub noi sperante sau spaime.
Si ca toti, am si eu nine-eleven-ul meu. Din intamplare e tot in spetembrie, pe 3. In acea zi s-au daramat cladirile mele, atunci tot ce aveam a fost ras la sol si, asa, cu sfuletul ars, inca fumegand, a trebuit sa o iau de la zero. Fix de la zero. Si la propriu si la figurat. Fara bani, fara viata profesionala, aproape fara prieteni, fara iubire. Un fel de ground zero. My ground zero. Read more

Gand 2.0

Posted on | January 31, 2010 | No Comments

Am fost din nou pe linia aceea fina de unde “eu” incepea sa dispara si ramanea numai “el”.

Acum, cel mai mult imi vreau cuvintele inapoi.

Acum, ca sunt singura din nou, le astept sa isi faca din nou, usor, usor, drum catre mine.

Gand

Posted on | January 8, 2010 | No Comments

Au trecut aproape 11 ani si eu inca traiesc dupa alt fus orar, alt ritm circadian decat al orasului meu; dorm cand el se trezeste, lucrez cand incepe sa adoarma.

Incapabila sa ma readaptez, traiesc in tranzitie, crezand ca, poate, maine este ziua in care plec.

“Perfectul”

Posted on | December 28, 2009 | No Comments

[un exercitiu in literatura dezinhibata. orice asemanare cu personaje reale este pur intamplat(oare)]

Vartej de vant

Ultimele zile ca un vartej de vant, lucruri aglomerandu-se, fuga, graba, fast-forward, insa clar si liniste, imbratisari lungi, saruturi, sex asteptat, sex transpirat, sex bland.
“A face dragoste” a spus el. Dar asa spunea si C. Asa spunea si Iulian. Iar iubirile acelea nu mai sunt demult, unele nici macar nu au existat vreodata. Tudor avea … as fi vrut sa pot spune “decenta”… Tudor avea tupeul sa spuna “sex” pentru ca asta era, simplu, gregar, fara asteptari, chiar daca imi doream cu fiecare fibra, de fiecare data, sa fie si altceva.

Vezi tu, e frica aceea paralizanta care innebuneste, care iti hraneste paranoia, care iti alimenteaza si mai mult scenariile schizoide, frica ca ceva rau se va intampla. Pentru ca, cel putin in viata mea, atunci cand lucrurile pareau ca merg aproape de perfect, mereu s-a intamplat ceva rau.

Cand ti se pare ca ai gasit acel om cu care ai putea sa incerci sa traiesti mai mult de un an, cand te uiti la el si te gandesti “nu ma imaginez certandu-ma vreodata cu el”, cand pare ca te place just the way you are, exact atunci se infiripa printre crapaturile fiintei tale gandul ca ceva trebuie sa fie gresit. Doar de nu ar exista crapaturile astea! Read more

28 de ani

Posted on | December 23, 2009 | 1 Comment

O varsta de mai demult - Madalina si Mona

Maine implinesc 28 de ani. Divizibil cu 2, multiplu de 14, la distanta de 2 de 30, conglomerat de 7 – cifra magica. Un fel de “bestfest” numerologic al decadei 20.

Si cu fiecare varsta pe care o lasa in urma ca o piele de sarpe pe care o naparlesc, imi mai faca inca o data contul de profit si pierderi al vietii:

• am invatat sa dorm pe mijlocul patului chiar daca la inceput mi se parea imposibil;
• sunt ferm convinsa ca ratele mandarine pe care mi le-a dat Dana imi vaor aduce jumatatea;
• cand mi-e pofta de dulciuri in miezul noptii, mananc zahar cubic brun;
• am insomnii severe si tendinte criminale severe;
• sunt incapabila sa imi iau carnetul de sofer;
• inca nu stiu sa fac ciorba de burta;
• am doua adictii auto-distructive, barbatii si mancarea, peste 300 de genti si o cicatrice pe spate;
• cand mi-e frica singura in casa, dorm cu ursul de plus in brate;
• am iubit doar de doua ori, o data prea mult, o data prea schiop;
• inca mai cred in Mos Craciun si cand sunt trista imi cumpar carti de colorat;
• imi rod unghiile, mananc sarat si inca nu sforai;
• uneori sunt snoaba si increzuta, alteori dau prea mult si prea repede, intimidez, ma las usor prostita, nu cunosc diplomatia, considera ca numai cartofii sunt leguma perfecta si 28 de ani varsta marilor succese.

Reminiscing old times

Posted on | December 22, 2009 | No Comments

Reminiscing old times...

Mereu, in perioada asta a anului, poate intr-un fel datorita apropierii zilei mele de nastere si a unei nevoi de a-mi face socotelile cu anul care trece, imi place sa ma pierd printre amintiri din copilarie.

De vorbit vorbesc mult si mereu despre mine, dar mai rar vorbesc despre parintii mei, fara de care nu as fi putut sa fac nimic din ceea ce am facut, fara de care nu as fi avut luxul sa pot face de fiecare data exact ce mi-am dorit.

Si, desi momentele in care nu ne intelegem sunt dese, desi ne iubim mai mult cand suntem departe unul de altul decat atunci cand suntem impreuna, desi imi pare ca suntem o familie nebuna fara sanse de recuperare, imi dau seama din ce in ce mai des in ultima vreme ca nu i-as schimba cu nici o alta familie, ca in felul nostru suntem mai uniti decat multi altii pe care ii cunosc.
De aceea ii iubesc si imi place sa imi aduc aminte de ei tineri si frumosi cum spune vorba.

Reminiscing old times…

Mom and dad

Mama, tata si nasii

Mama si tata