Am timp sa fiu fericita

Posted on | March 8, 2010 | 1 Comment

Ridicandu-ma de la calculator (in fata caruia mi-am petrecut toata saptamana trecuta), intru in bucatarie si trec mai intai pe langa vaza cu cu 11 trandafiri, mici, visnii, roz pal, albi, galbeni, banan. Imi aduc aminte de copilarie, de dulceata de nuci verzi si de trandafirii din curtea bunicului meu. Iau vaza si o pun langa calculator, sa-i privesc in noaptea asta in timp ce scriu si sa fiu fericita.

Mai incolo trec pe langa chiuveta, cateva farfurii si o cana parasite vraf, una peste alta. Nu imi aduc aminte cand a fost ultima oara cand am fost intr-atat de ocupata incat sa nu am timp sa spal vase. Zic, “lasa, le spal maine” si imi mai fac un nes cu lapte.

Ultima data cand uitam sa dorm zile la rand si haosul era la mine intocmai ca la el acasa, a fost acum 10 ani, in America, in prag de examene. Ma trezeam doar cu gandul sa mananc si sa citesc. Somnul avea 3 ore alocate, contorizate bine pe ceas, iar cea mai mare placere era sa ma trezesc la 6, sa alerg pana la izvoarele termale, dintr-o vale pe propietatea scolii, sa ma dezbrac in costum de baie si sa ma afund in apa fierbinte de peste 37 de grade, ca mai apoi sa ies in picioarele goale, tot corpul aburindu-mi si sa topai ca o posedata prin zapada de abia cazuta.
Mic dejun, clatite cu sirop de artar si iaurt de fructe, cursuri, pizza, carti, citit, carti, invatat, carti, formule, analize, rapoarte, eseuri, atelierul de arta, pregatirea expozitiei, 3 ore de somn, maxim 4 (daca eram cuminte). Punct si dimineata de la capat.

Eram o adolescenta dubioasa, cu nasul in carti, faceam petreceri cu ceai si jeleuri in loc de alcool, familia mea erau Quan, Inna si Sara, purtam niste ochelari caraghiosi si eram cam uratica, dar eram fericita.

Imi dau seama ca mi-au trebiuit 10 ani sa fiu fericita din nou.

Timpul s-a coagulat si parca imi dispare printre degete. Intre o prezentare, un curs si muzeu, nu mai ramane timp pentru nimic altceva. Ma trezesc, scriu, citesc, plec la cursuri, ajung acasa, scriu, citesc, nu vreau sa dorm pentru ca pierd timp.
Imi tot promit ca o sa ma trezesc in fiecare dimineata cu o ora mai devreme si ca o sa lucrez pentru expozitia pe care o am in minte. Nu am reusit inca.

Ma asteapta o traducere, inca vreo 4 cursuri de scris, o fisa pentru muzeu, un vraf de carti de citit, cateva zeci de filme de vazut, o curte  de curatat si copaci de taiat, niste ciuperci de pus la cuptor si un cos care imi iese mereu in acelasi loc pe obrazul drept si ma terorizeaza. Pentru toate astea inca nu am timp.
Dar am timp sa fiu fericita.

Recuperez treptat tot anul trecut, tot ceea ce am pierdut pe drum, chiar si lucruri pe care nu le-am avut.
Ma mai intristeaza inca oamenii care ziceau ca sunt alaturi de mine, dar care nu au stiut sa ma inteleaga, care ar fi trebuit sa ma sustina acum cand sunt in cursa asta cu mine insami sa imi pun viata din nou cap la cap.
Dar ma fac fericita Madalina care, cu suisurile si coborasurile ei, ma incurajeaza mereu, F. care in noaptea asta a alergat prin zapada sa imi ia un brat de ziare de la metrou, tata care mi-a spus ca nu si-a dat seama decat acum cat de nefericita am fost, si toti cei care au un cuvant frumos sa imi spuna si care stiu sa se bucure de munca mea.

Nighty night.

Eu, martisorul si televizorul

Posted on | March 1, 2010 | 2 Comments

Ramane in continuarea intrebarea: “De ce sunt atat de ’shshita’ cand apar la televizor?”.

Ah, si tanti de la Antena 1 m-am machiat cam puternic.

Dulcea oboseala

Posted on | February 24, 2010 | 2 Comments

Incerc sa fur cate un pic de somn din fiecare colt al casei. O jumatate de ora pe canapea, cu ochii intredeschisi, cu televizorul in surdina ca sa nu adorm in totalitate, alinand un pic din oboseala.
De dimineata, sub dus, 15 minute cu ochii inchisi, lasandu-mi fiecare muschi sa se relaxeze in aburii fierbinti.
Noaptea, in fata calculatorului, cu capul lasat pe birou, un pic, doar un pic, cat sa pacalesc somnul.
Dulcea oboseala a zilelor acestea cand in sfarsit pare ca mi-am gasit drumul…drumul spre casa, drumul spre mine, drumul spre “mai-fericire”.

Mi-au luat 28 de ani sa incep sa invat sa ma pun pe mine pe primul loc, sa am incredere in mine ca pot face tot ceea ce imi doresc sa fac, sa ma pierd in ceea ce fac cu orele, cu zilele si sa ma regasesc mai fericita.

Dulcea oboseala a acestor zile ma invaluie, orele fug din ce in ce mai repede, ma intrec cu timpul si de abia astept sa vina maine, apoi urmatorul maine.

“Cadou”

Posted on | February 23, 2010 | 1 Comment

Am primit urmatorul “cadou” de la cineva:

“Daca [...], o sa scriu totul despre tine.”

Asta imi aduce aminte de vulturii din cartea junglei: So watcha gonna do???

Barbatii din viata mea sunt ca niste animale gregare

Posted on | February 23, 2010 | 1 Comment

Barbatii din viata mea sunt ca niste animale gregare. Simt mirosuri, isi marcheaza teritoriul, se culca cu tine si pleaca.

Barbatii din viata mea sunt niste animale gregare. Miros de la departare de cate ori imi e bine, de cate ori indraznesc sa nu ma mai gandesc la ei, de cate ori merg mai departe si se intorc sa arunce cu noroi.

Barbatii din viata mea sunt ca niste animale gregare de care adesea mi-e frica, mi-e frica si mie exact ca unui animal, un animal ranit.

Aleg sa se intoarca, sa se plimbe din nou pe teritoriul odata al lor, sa te chinuie, sa iti spuna, sa iti ia, sa se disculpe, sa te acuze. Sa fie asa cum ti s-a spus ca o sa fie. Si sa ii cheme “Mihai”.

The little things

Posted on | February 22, 2010 | No Comments

Sunt lucrurile mici care, pana la urma te fac fericit. Si tot ceea ce faci singur, acele lucruri pentru care muncesti mult si cu pasiunea.

Asta e ceea ce m-a facut pe mine fericita azi.

A aparut in Sapte Seri, la Life Style. Daca sunteti curiosi, cititi si aici.

Photo credits: Sapte Seri.

Uneori

Posted on | February 21, 2010 | 2 Comments

Uneori ajutorul vine de unde nici nu te astepti. Uneori gasesti motivele sa mergi mai departe mai repede decat ai crezut. Cuvintele cuiva in miez de noapte, o incurajare, mai multe adevaruri, realizarea ca tot ceea ce credeai este adevarat, iar tu nu esti nebuna.
Uneori cei de care iti este frica poarta cu ei daruri pretioase, darul libertatii.

Because I'm a psychotic bitch, I took pictures

Cand a plecat Mihai (de fapt nu il cheama Mihai, dar mi-a dat telefon sa imi spuna ca “i-am folosit numele”), am ascuns scrisorile pe care i le scrisesem. Nu voiam sa le aiba, nu voiam sa aiba nimic din ceea ce era sufletul meu. Am sters toate pozele mele de pe laptopul lui, am pastrat toate cuvintele mele ascunse sub niste cutii in dulap. In naivitatea mea credeam ca o sa isi aduca aminte de ele. Nu cred ca a observat nici macar acum ca nu le mai are. Nu cred ca a contat. Cred ca nici nu isi mai aminteste ca i-am scris vreodata.

I-am pus in bagaje lantul pe care mi-l facuse cadou de ziua mea, un delfin  in salt. Nu-l voiam. Nu-l voiam la gatul meu sa imi aduca aminte de el, de noi, de tot ce nu a fost, de toata neimplinirea. Mi l-a adus cateva zile mai tarziu inapoi, ca l-a cumparat pentru mine si sa-l tin.

Ma uitam aseara la el si mi-am dat seama ca nu o sa il mai port niciodata. M-am gandit sa-l arunc in Dambovita, sa ma eliberez de ultimul lucru care ma leaga de el, dar mi-a fost mila de munca pusa in acel medalion. Odata, demult, am mai aruncat ceva intr-o apa curgatoare ca sa ma eliberez de fantoma altui trecut, un tricou de-al lui C. pe care l-am aruncat in Dunare la Viena.

In seara asta am scos cele cateva scrisori pe care le ascunsesem. Le-am luat pe rand si le-am recitit. Si nu am plans cum as fi facut altadata. M-am uitat la acele cuvinte si mi-am dat seama cat de naiva am fost in suferinta mea, cum m-am agat de cate cineva care nu avea cum sa ma inteleaga sau sa ma iubeasca vreodata doar ca sa uit de Iulian, sa uit de copil, sa uit de toate.

In seara asta am citit pentru ultima data acele scrisori, le-am pus pe toate intr-un plic si le-am dat foc in baie deasupra toaletei. Mi-am exorcizat demonii relatiei asteia, am respirat usurata aerul plin de fire lungi de hartie neagra arsa.
Uneori tot ce iti trebuie este un pic de incredere in tine, oglinda cuvintelor altora ca sa iti arate cat de puternica esti si un chibrit. Si de un pic de spirt to speed things up. (cam miroase a ars acum in casa si a iepure parlit )

Uneori lucrurile sunt mai simple decat par, eu nu atat de singura pe cat cred, iar adevarul mai eliberator decat o minciuna frumoasa.

Update 1.0 sau Ce am facut la curs

Posted on | February 20, 2010 | 2 Comments

Cred ca ultima data cand m-am trezit intr-o sambata dupa ora 1 dupa-amiaza a fost in vreamea facultatii.  Pana azi, cand m-am trezit la 3 si ceva. Cu ochii carpiti ma uitam la ceas fara sa inteleg ce indica, autosugestionandu-ma sa cred ca e de fapt ora 9. Intr-un final, am reusit sa ma dau jos din pat, doar ca sa ma chircesc pe canapea in sufragerie cu o cana de lapte cu nes in brate.

Saptamana care tocmai a trecut m-a obosit foarte mult. Intre muzeu, art affair si pregatirea primului atelier pentru cursul de machiaj, I have stretched myself ever so thin. Au mai fost si altele mai mici, dar daca ma intreaba cineva, nici ca imi mai amintesc. Oboseala are prostul obicei sa stearga din memorie lucrurile mai putin importante.

Joi spre vineri nu am dormit deloc. Surescitata peste masura, mi-am petrecut intreaga noapte in fata calculatorului scriind despre pensule de machiaj, cautand poze, modificand de o mie de ori prezentarile pentru curs, mintindu-ma in continuu ca “numai daca sufar iese ceva frumos”. Asta e mentalitateaa distorsionata de artist. Vineri dimineata m-a prins dorindu-mi sa dorm, dar alergand prin trafic spre muzeu, incercand sa imi aduc aminte in ce sala a galeriei este jucatorul de sah al lui Baba.

Seara, la fundatie, pregatindu-ma pentru curs, Madalina by my side, ca intotdeauna, sa ma culeaga in caz ca ma rup in mii de bucatele.
Ma amuz acum aducandu-mi aminte remarca Madalinei dupa curs: “Nu stiam ca poti fi atat de colocviala.” Le spusesem cursantelor ca nu prea avem de unde sa stim exact cum arata Cleopatra, ca poze pe Facebook inca nu si-a pus. Si imi mai aduc aminte clar ca am folosit “a dat ortul popii” de cate ori, “cucoane” cam excesiv si teoria mea preferata despre omul cavernelor care vana mamutul de data asta versiunea Machiaj Beta.

In principal a fost bine, nici una nu m-a muscat. Inca. Si au ras la glumele mele. Sau de mine. Dar nu prea conteaza,  eu m-am simtit bine. Cel mai important, am stiut raspunsul la intrebarile lor. Fi-r-ar ea de vanitate.!  Machiata sau nemachiat.

Marti, tura doi. Incep cursul cu alta serie. Vineri runda doi cu fetele de vineri. Intre timp mi s-a reactivat plenar pasiunea pentru farduri, rujuri si alte alea. Ma gandesc cum sa mai fac rost de bani sa cumpar nu stiu ce palete de culori de acolo si pensule de dincolo si tot asa. Visez  la un set de pensule profesionale Shu Uemura si la o paleta de culori de la MAC.
Intre timp, s-ar putea sa se fi ivit ocazia sa imi fac si un book cu machiajele. Promit sa nu le pun modelelor gene dintr-alea false cu pene ciclamen sau galben canar.

Maine intru din nou in priza. Tineti-mi pumnii, Mada si cu mine participam la un concurs de proiecte curatoriale la galeria de arta contemporana din Lublijana si avem pana pe 1 martie sa trimitem propunerea noastra.

Sarpele si palaria

Posted on | February 16, 2010 | 2 Comments

Micul Print

Vineri incepe cursul de machiaj. Cam de sambata sunt vizitata la intervale destul de regulate de timp de o senzatie de semi-panica. Dar nu-i bai. Preconizez ca joi seara voi face cunostinta cu a fully fledged panic attack complet cu palme transpirate, hiperventilatie si leganat in fund din fata in spate si din spate in fata spunandu-mi: “It’s ok, you can do this! Yo’ da man! Yo’ da man!“. Mai degraba: “Yo’ da wuman!“, dar ce mai conteaza?!

Momentana-semi-panica nu vine din frica ca nu voi sti ce sa le spun, ci din realizarea ca voi fi fata in fata cu 15 adulti, toate femei si toate asteptandu-se sa fie dintr-o data, ca prin minune, iluminate asupra “artei machiajului”. Eventual si cu o reteta, doua de vindecat acnee si riduri direct din baia casei lor.
So, you see, this is a though crowd to please.

Dupa ce ani la randul am lucrat numai cu copii, adultii mi se pare o lume mai indepartata decat Saturn sau Alfa Centauri. O lume mult mai greu de inteles si de multumit. O lume in care eu, cu cizmele mele de cauciuc roz, brosa cu oaie neagra si mai noii papuci cu Hello Kitty, nu prea mai stiu sa ma integrez.

Boa, elefantul, palaria

Chiar daca pentru unii o gasca de 10 copii (cunoscuti in folclor sub titulatura de “moluste”, cel putin cei cu varstele intre 4 si 6 ani) poate sa fie mai de temut si mai letala decat o celula terorista, copii tind, totusi, sa fie mai rezonabili si mai logici decat adultii. Iar in apararea mea, imi vine in minte de fiecare data Micul Print si sarpele boa cu un elefant in stomac versus aparent evidenta palarie. Chiar e atat de greu sa vezi boa si elefantul?

Cat de greu este sa ii vezi cand de la 9 la 7 stai intre patru pereti, in fata unui ecran de calculator?
Pentru ca, pana la urma, tot se rezuma la sarpe, elefant si palarie.  Cam toata viata noastra imi pare o oscilatie intre un boa si o sapca.
Vezi elefantul, s-ar putea sa ai mai multe sanse sa fii fericit; vezi palaria,  viata s-ar putea sa fie doar un lung sir de cifre, calcule si zile mohorate. Asta nu inseamna ca elefantul nu scoate din cand in cand telefonul mobil sa isi calculeze ratele la banca, dar sigur poarta cizme roz si cand se duca la karaoke, poarta o bentita rosie cu urechi de Minnie Mouse.

Daca nu reusesc vineri sa le fac pe cele 15 doamne sa vada elefantul care sta cuminte si linistit in stomacul sarpelui, contempland cum sa isi mobileze noul habitat, admirandu-si bulinele de pe cizme, preocupat mai mult de oja de pe copite decat de actiunea nociva a sucului gastric de sarpe boa, pe romaneste, am pus-o!
Pentru ca tot ce ramane e palaria. Si doar cu palarie, fardurile sunt doar prafuri colorate, nu fac decat sa acopere bube si atat, rujul e doar rosu si niciodata fucsia, iar genele mereu negre, clasice, sobre, doar gene, niciodata false si decorate cu pene de bibilica.
Doar cu palarie, viata asta nu e decat un sir lung de poveri, deziluzii si cazne, constanta alergatura de a te chinui azi pentru ca maine sa traiesti mai bine.

But somehow, tomorrow never comes. Iar eu sunt aici, dovada vie sa atest ca mainele pentru care m-am chinuit ani intregi, nu a venit. Asta pana nu am vazut elefantul. Si, desi si elefantii ofteaza si plang cateodata, cu lacrimi de elefant evident, sunt mai amuzanti pentru ca nu au uitat cum sa viseze, cum sa spere si cum sa deseneze dinozauri chiar daca au mai mult de 5 ani.

So, wish me luck!

P.S. – I could use some Prozac right about now.

Obsesie

Posted on | February 15, 2010 | 5 Comments

Trebuie sa inceteze. Obsesia asta…Obsesiile astea, toate, trebuie sa inceteze. Si imi tot repet, obsesiv, cum altcumva, “trebuie sa inceteze, sa inceteze”.

Imi dau seama ca sunt inca incapabila sa accept ca ele ma domina pe mine, ca fiecare actiune, fiecare gand imi sunt dictate de aceste obsesii care imi suiera venin in urechi.

Obsesia asta de a sti mereu chiar si cand nu pot sti, obsesia de a-mi verifica e-mailul din secunda in secunda poate, poate, obsesia de a fi altfel de cum sunt, obsesia de a verifica ce face, a mai scris, nu a mai scris, obsesia de a sti daca celalalt citeste ce scriu, obsesia de a ma apara, de a nu fi parasita, obsesia tuturor fricilor mele. . .
Obsesia de a fi mai buna decat cealalta femeie, mereu cealalta femeie. Chiar si atunci cand nu exista, “cealalta femeie” e mereu in mintea mea, mereu o alta…mai frumoasa, mai slaba, mai desteapta, mai blanda, mai draguta, mai buna. Mereu e ea, e cealalta.

Fiecare obsesie, oricat de mica, te mananca, te roade pe dinauntru, ca o dependenta te conduce, te stapaneste, te chinuie, iar tu te lasi prada…un drog…si obsesia se hraneste cu slabiciunea ta. Ii dai mai mult. Si vrea mereu mai mult. Obsesia asta sa te iubeasca numai pe tine. Doar pe tine.

Incapabila sa accept ca obsesiile au devenit “eu”. . . ma refugiez in logica, in cuvinte, in carti, acolo unde inca mai inteleg ce se intampla.
Deschid dictionarul . . . obsesia. . . tulburare a vointei care se manifesta prin idei fixe, prin dorinta irezistibila de a face un act determinat, bolnavul fiind constient de caracterul anormal al acțtunilor sale; imagine sau idee inadecvata care revine neincetat in campul constiintei staruitor si anormal; preocupare chinuitoare.

Cum? Sunt bolnava? Da, sunt bolnava! Si nu mai vreau sa fiu asa. Nu mai vreau! Chinuitoare ganduri de “ce” si “cum” si “cand” si “de ce oare”. Obsesie, neincetata obsesie, chinuitoare obsesie, staruitoare obsesie.
Nu mai vreau sa fiu asa!

Din noaptea asta, chiar daca ele nu vor,  renunt la obsesii. La obsesiile astea cel putin. Astept sevrajul, durerea, nevoia aceea de a le hrani din nou, de a face ceva, over and over again, ca sa ma lupt. Sa ma lupt cu ele.

Din noaptea asta ca sa nu raman chiar singura, inlocuiesc obsesiile astea inainte sa le dau la gunoi. Si cautandu-ma pe mine asa cum eram odata, inainte de T si I si A si toate celelalte litere din alfabet, o sa redevin obsesia mea.