I’m not a saint either. I judge all the time. That a certain girl is wearing a too short of a dress, that a certain child or man is butt ugly (pardon my pejorative French),  that a certain person is stupid or that lately, immediately after I wake up, I look like a Sharpei dog.  I judge and I judge myself the hardest. And although I judge and sometimes I am bitchier that thousands of other people, there is one thing I don’t do – I don’t tell the people whom I judge what I think of them.
In the words of the penguins in Madagascar I just smile and weave. Smile and weave. And I make sure to avoid them cautiously and politely.

Now…what’s the point of this whole post? The point is that for sure others judge me. They judge my decisions, my choice of boyfriends and profession, the fact that I don’t get a certain return on investment from my handmade bags, that I haven’t married yet or that I no longer wish for a child. And they are free to do so. They are free to think, to judge, to draw their own conclusions. But there’s a point where this freedom stops.It should stop at the exact point where they start hurting my feelings. As long as I lead my own life and make my decisions in the privacy of my own house, with my own money and during my own time, without implying that others should join me or agree with me, the one thing I demand is to be left alone.

So, please, do leave me alone. Even if you think that I am not the right choice of girlfriend for your mate (your mate has a brain and can decide for himself) or that I am getting older and older without spawning, breeding and having children.

it’s not that i don’t like london, it’s just that i don’t love it. the sounds are too loud and cacophonous, the colours sometimes too bright, sometimes too dull, but never the right contrast for me, the smell of london too pungent, too strong, too opinionated for my taste. the weather always indecisive with clouds always hanging so close above my head that i get this distinctive feeling that the skies are going to collapse on me.

for the past 8 years i’ve been wondering whether leaving london for good and moving back home was the right thing to do.i never could find an answer to my question. and the torturing thing is that what-if questions can easily drive you crazy:  “what if i had stayed behind?”, “what if  i had become a ceramicist in london?”, “what if i had chosen fashion design instead?”.
i never had an answer until today. today i know that going back home was the right thing FOR ME to do. it might have been the wrong decision for others, it might have made others utterly miserable, but for me home was the right and sane decision.

at the end of the day i belong more in bucharest than in any other city. and it’s not a profound love that created my strong ties with this city because even i at times feel like burning the place down. it’s that inner universe, my hopes and dreams, my spiritual matrix that draws me back to bucharest every time i try to leave.  i undoubtedly belong to bucharest as much as bucharest belongs to me.
london also belongs to me but it belongs to others as well and i really don’t like sharing my cake.

so, you see, every time i try to escape bucharest’s pull force, it just draws me back home. but now i’m at peace with myself because i found the answer to my question. it took me 8 years of constant doubt and questioning myself and one month in a studio flat in east london but  for the first time i return home knowing that i’m not making the wrong decision. knowing that 8 years ago, without knowing, my heart decided the right thing to do well before my mind was aware of it.

i will be back in london. london exerts it’s own pull force on me, but it will be for a week or two, just the time i need to recharge my batteries, get new ideas and start missing home again. but i’ll always come back home, in bucharest where i belong.

In Bucuresti e canicula. In cartier la ai mei se opreste electricitatea in fiecare zi timp de cateva ore, ceva cu supra- incalzirea retelei de fire electrice daca inteleg eu bine. De aici de pe insula, caldura care se revarsa in valuri sufocante asupra Bucurestiului , a betoanelor si strazilor cu gropi, suna bine. Are tonalitati de rochii scurte, diafane, de sandale, chiar de nisip printre degete. Nisip fin de plaja, nu praf nisipos de la santierele bucurestene. Evident ca pe drumul pana la insula se pierde senzatia traspiratiei care te gadila pe frunte si pe sira spinarii in jos, praful care ti se lipeste de piele, aerul care arde piele buzelor si iti opareste narile. Pe insula ajunge doar dorul de caldura, de soare, de lumina.
Daca ar zambi un pic soarele, cat sa nu cred ca azi o sa fie fix ziua in care imi cade cerul in cap!

Imi e tare dor de acasa. Nu numai de caldura. Ci de acasa, de patul meu, de pernele mele, de magazinul la care imi fac cumparaturile de obicei, de iaurtul de bivolita de la Napolact pe care il mananc dimineata cu paine prajita, de muzeu, de disputele interminabile de la TV, de prietenii mei, haosul Bucurestiulu.
Evident, dupa ce o sa ma intorc, o sa ma plang si eu de canicula si de praf, de aglomeratie, de cate si mai cate. Avantajul departarii este ca invaluie ideea de “acasa” intr-o paleta de culori idilice. Pentru ca de la departare, vara e relativa.

]]> http://monasilvia.ro/?feed=rss2&p=704 2 http://monasilvia.ro/?p=698 http://monasilvia.ro/?p=698#comments Thu, 12 Aug 2010 23:09:23 +0000 Mona-SilVia http://monasilvia.ro/?p=698 Acasa, acaparata de melancolia unui loc care mi se parea ca ma strange pe la incheieturi, ca un sacou croit prost, eram convinsa ca Londra imi va hrani, ca altadata, cheful de scris; ca povestile vor fi lungi, pozele multe, descoperirile incitante si nevoia mea de a le impartasi pe masura.

Azi s-au implinit trei saptamani de Londra si este prima oara cand, mai cu forta, mai de rusine, stau in fata ecranului si ma gandesc de unde sa pornesc la drum cu povestea. S-au intamplat destule si, totusi, nu prea multe. Londra e aceeasi si de acum 2 ani si de acum 8 ani. Acelasi iures de energie, de oameni, de culori si de mirosuri, o cacofonie de limbi in jurul tau, de tonuri de voci si arm0nii cromatice, sunetul si parfumul inconfundabil al unui oras care, intr-adevar, nu prea doarme niciodata.

Acasa, Londra era depozitarul tuturor sperantelor mele, tuturor lucrurilor pe care voiam sa le fac, dar nu aveam curajul, depozitarul acelui moment in care fiecare mic lucru pe care l-am facut sau l-am visat se va aseza perfect in lacasul lui, ca piese de puzzle, iar eu ma voi urni din loc.
Aici, Londra e Londra; e momentul acesta in care scriu, libertatea de a fi liniste si raspunsul la intrebarile mele. Pentru ca Londra e intotdeauna pentru mine tot ceea ce am sperat. Si chiar mai mult. Paradoxal, uneori, mai mult si totusi mai putin.

Londrei ii place sa ma vindece de obsesii si sa imi dea increderea ca pot fi linistita. Ma invaluie in optimismul asta ca nimic nu e imposibil; s-ar putea sa nu ma pricep din prima, dar Londra ma invata de fiecare data ca tot ceea ce trebuie sa fac este sa am vointa, sa perseverez si sa muncesc mai mult decat ceilalti. Si va iesi. Pentru ca intotdeauna imi iese.

Londra m-a mai invatat de data asta sa vad. Because it’s not enough to look at something, you have to see it. Sa intrevezi uneori posibilitatea ca ceea ce cautai era chiar langa tine, deoarece lucrurile pe care ti le doresti pot fi chiar acolo, in gradina ta. Si tot ceea ce trebuie sa faci este sa intelegi ca viata nu e o ecuatie matematica, nu exista un singur raspuns, un adevar absolut. Raspunsul este in a stii bine ceea ce iti doresti. Si in a-ti asuma riscul deciziei tale.

Mai am o saptamana, inca un curs la St. Martin’s si ma intorc acasa. Pentru ca, believe it or not, mi-e dor de acasa, de orasul meu, de centrul vechi cu paradoxul strazilor desfundate si a cafenelelor cu pretentii, de patul meu moale, plin de perne, de Carturesti, de Nestea verde cu aroma de capusne (pe care, se pare, il beau numai eu si nimeni altcineva), de muzeu, de munca, de cel care ma iubeste asa cum sunt, cu tot cu cicatrice, vergeturi, kilograme in plus si temperamentul meu dificil.
Si mi-e dor de soare si de caldura, pentru ca aici e toamna deja.

Bucurestiul ma sufoca si el cu inertia lui, cu amintirile ultimelor zile, cu negrul hainelor mele, cu teama de iarna, de criza, de factura la intretinere. Cat de “lumeasca” pot sa fiu uneori! Exact cand ar trebui, mai mult ca altadata, sa inot in dileme spirituale, morale, poate chiar si etice.

Dar pe mine ma preocupa rochiile pentru nunta Ruxandrei si daca o sa ma bata pantofii, faptul ca ma simt si arat ca o gogoasa gigantica, papucii care se lipesc de gresia din casa si fac un sunet lipaitor oricat de des as spala pe jos si le-as curata talpile cu domestos.

Apoi imi fac griji pentru datoriile lui Iulian, imi fac calcule in cap si insir intregi tabele cu esalonarea platilior, catre banci, catre mine, cat are de platit, cat va castiga la munca, cat ii va ramane, cate luni ii va lua sa reuseasca si imi da cu virgula.
Iar noaptea ma sufoc, gandurile datoriilor lui ma sufoca pe mine, Bucurestiul asta care incepe sa imi para fara speranta ma sufoca. Vreau sa il ajut, dar eu nu ma pot ajuta pe mine. Visez la o Londra care sa ma salveze, ea pe mine, chiar daca doar temporar.

Indiferent daca a fost doar dorinta de a ma rani (poate doar pentru ca suferea si el) sau un moment de luciditate in care a privit viitorul mai clar decat as fi putut eu sa il vad, I. a avut dreptate. Iar motivele, mecanica acestei constatari a lui nici nu mai conteaza. Importanta este realizarea ca, asa cum mi-a prezis, dupa toate minciunile dintre noi, dupa tot ceea ce a fost furat si sacrificat, am sfarsit prin a fi damaged goods.
Iar in toate chiar si o urma de ironie – nici nu aveam cum sa raman altfel, altfel decat “damaged“. Pentru ca, odata cu toate minciunile si prefecatoria, ramane teama de a nu mai gresi a doua oara in acelasi fel, de a nu-ti mai fi inselata increderea, frica ca fiecare nou barbat te va placea pentru oportunitatile pe care i le creezi, pentru ceea ce ii poti oferi, pentru usile pe care i le deschizi, nu pentru tine just the way you are.  Ramane teama aceea ca, de fiecare data cand cineva ridica palma in aer, o face pentru a da in tine, nu pentru a simti vantul printre degete.

Cu fiecare rememorare a tot ceea ce s-a intamplat, cu fiecare lucru care a fost furat, cu fiecare minciuna care a fost spusa, cu fiecare banuiala, cu fiecare acuzatie, incet, s-a macinat ceva in mine. Mai dura, mai rea, mai acida, mai speriata ca voi fi ranita din nou, ca voi pierde si mai mult, ca voi fi folosita si se va rade de mine, ca voi fi aruncata ca si cum nu am contat nici un moment, damaged goods este tot ceea ce ii las pe ceilalti sa vada la mine. Si nimic mai mult.
Arareori las garda jos. As vrea sa le arat nebunia frumoasa din mine, Mona cea inca copilarind. Dar am obosit. Iar la sfarsit nici nu mai conteaza. Pentru ca au ales deja ce vor sa vada.

Vara, lipsa somnului si cantitatile industriale de cofeina imi accentueaza tendintele psihotice de stalker.  Cofeina il hraneste, caldura ii accelereaza temperamentul. Gandurile devin din ce in ce mai obsesive. Caracteristic mie.
Comanda de genti pe care trebuie sa o termin pana vinerea viitoare hraneste si ea obsesivitatea. Tot numarand centimetrii, bretele, nasturi, 1,2,3…25,26…, 1,2,3…..9, 10, 11, ma regasesc numarand tot in jurul meu. Toate vin in multiplii de 2 sau de 3, se divid cu 5 si se impart la 30. Numar rotund.

Oscilez intre panica si lipsa de timp si accese de egocentrism. But all in all, e bine, e foarte bine, pentru ca eu m-am obisnuit cu mine. Daca as fi altfel, nu m-as recunoaste, nu m-as regasi, nu as sti ce sa fac cu mine.

Vara ma predispune, pe langa psihoza, la telenovele. Ma indragostesc pe strada iremedial pentru 5 minute de cate un baiat inalt, cat mai inalt si slab. Planuiesc escapade in Vama Veche. Asta pana la urmatorul colt unde, inevitabil, ma indragostesc iremediabil de urmatorul brunet. Ma indragostesc atat cat dureaza o privire.

Mada nu ma intelege, ma vede copila. Madi ma invidiaza pentru ca ma exilarez usor, pentru ca mai pot face povesti in cap ca la 15 ani, Ionut imi zice ca sunt drama queen. Restul pesemne se sperie de mine si fug. Sarcasmul acela al meu, proverbial deja, este doar sistem de aparare. Let’s see who lasts to see the real me!

Intre timp visez. Lucrez, doar pentru ca rimeaza cu visez. Imi aduc aminte, ma uit la poze, ma lupt cu mine, planific vara.
Visez la Londra. Am inchiriat deja apartamentul. Il am pentru o luna. O luna in Londra. M-am inscris la cursuri, vine si Madalina. Si simt. . . stiu ca se va intampla ceva. Ceva diferit de data asta. Just because I dream it to be.

Iar la mine acasa este sub-tropical. Asa ca am decis sa racesc. Just for a change.

Stau pe canapea si ma uit la Dana. Si inteleg pentru prima data: E un timp pentru toate. Pentru cele bune si cele rele, pentru lucrurile pe care le iubesti si lucrurile pe care le urasti, pentru renuntare si uitare, pentru plangerea pierderilor si pentru iertare.

Zilele astea am avut mai putin timp. Mai putin pentru mine, mai mult pentru cei din jurul meu. Sa-mi spal pacatele disparitiilor mele. Sa invat cat de frumoase pot fi unele zile, ce fericire se poate scurge din ele, din lucruri simple, din lucruri si de la oameni de la care nu te-ai fi asteptat sa primesti atat. Dintr-un picnic ad-hoc in Cismigiu pe iarba, dintr-un concert si un pinguin isteric, dintr-o ploaite, din cateva bruschette.

Apoi vine un timp pentru renuntare si uitare. Atunci vine furtuna. Si invat sa nu mai astept ceea ce nu voi putea primi niciodata, de la Tudor, de la Iulian, de la L.F., a caror singur pacat este ca nu au vrut sa ma vada asa cum sunt. Asa ca am facut curat. Iar dupa furtuna vine intotdeauna, inevitabil, soarele. Si se reintorc doar cei care invata sa-si ceara iertare. Iar pe acestia stii cum sa-i iubesti. Sincer.

Si e un timp pentru facut nimic. E timpul meu. Sa stau toata ziua in fata calculatorului, sa beau cateva cani de lapte cu nes, chirchita pe scaun, sa imi strang parul in coada si sa port ochelarii pe care evit sa-i port de fata cu ceilalti, sa scriu pe blog, sa fiu “the queen of google search” (:-) pentru cunoscatori), sa folosesc tv-ul pe post de radio si sa ascult stiri in loc sa le vad, sa “bananai” prin casa si sa ma intind ca mata pe asternuturi curate si reci.

Pentru ca maine va fi timpul sa fiu serioasa.

Cum e sa dansezi in bratele unor straini, sa te uiti in ochii celor cunoscuti, sa iti doresti sa te sarute,  sa incepi noapte cu un shot de tequila, al doilea e mereu cadou din partea unui necunoscut, sa stingi cu un vodka tonic si sa continui pana cand se face ziua cu bere. “Bere de bebe” cum ti s-a spus. Bere dintr-aia slaba, fructata, ca pentru fete.

Sa dansezi si sa nu-ti pese. Sa nu-ti pese ca ai 28 de ani, de fapt, ca esti obosita, ca blugii tai nu mai sunt la moda, ca ti-ai scos o lentila de contact in timp ce dansai, pe la 3 noaptea, pentru ca te jena, si ai aruncat-o, fara sa catadicsesti, pe jos, sa te lasi atinsa de maini straini, sa te scalzi in ochi cunoscuti, sa ti se faca dor de privirile lui. Pentru ca tot ce vrei este ca el sa fie acolo. Sa faca noptile line. Si diminetile suportabile. Chiar si cand pasarile ciripesc prea mult.

Le-am pus pe pat si m-am asezat printre ele.

In seara asta m-am gandit l-a el. M-am gandit la el s-apoi l-am vazut. Iar la gatul lui, unde l-am sarutat, ca-n prima noastra noapte impreuna, mirosea a flori de salcam.

Uneori, ca-n noaptea asta, pot fi asa de slaba. Si ma culc printre flori de salcam.