“Perfectul”

Posted on | December 28, 2009 | No Comments

[un exercitiu in literatura dezinhibata. orice asemanare cu personaje reale este pur intamplat(oare)]

Vartej de vant

Ultimele zile ca un vartej de vant, lucruri aglomerandu-se, fuga, graba, fast-forward, insa clar si liniste, imbratisari lungi, saruturi, sex asteptat, sex transpirat, sex bland.
“A face dragoste” a spus el. Dar asa spunea si C. Asa spunea si Iulian. Iar iubirile acelea nu mai sunt demult, unele nici macar nu au existat vreodata. Tudor avea … as fi vrut sa pot spune “decenta”… Tudor avea tupeul sa spuna “sex” pentru ca asta era, simplu, gregar, fara asteptari, chiar daca imi doream cu fiecare fibra, de fiecare data, sa fie si altceva.

Vezi tu, e frica aceea paralizanta care innebuneste, care iti hraneste paranoia, care iti alimenteaza si mai mult scenariile schizoide, frica ca ceva rau se va intampla. Pentru ca, cel putin in viata mea, atunci cand lucrurile pareau ca merg aproape de perfect, mereu s-a intamplat ceva rau.

Cand ti se pare ca ai gasit acel om cu care ai putea sa incerci sa traiesti mai mult de un an, cand te uiti la el si te gandesti “nu ma imaginez certandu-ma vreodata cu el”, cand pare ca te place just the way you are, exact atunci se infiripa printre crapaturile fiintei tale gandul ca ceva trebuie sa fie gresit. Doar de nu ar exista crapaturile astea! Dar exista, s-au adancit in ani, s-au latit cu timpul, cu fiecare tradare, cu fiecare minciuna, cu fiecare barbat care nu a stiut cum sa investe sa te iubeasca.Cu fiecare om care s-a uitat la tine si nu a stiut cum sa te priveasca.

Experienta ti-a aratat ca e asa. Primul care parea perfect era nomad, un calator, te-a lasat pentru Africa si Polul Nord, unul ti-a luat viata, banii si copilul, altul te-a parasit pentru ca asa i-a zis mama (sau poate tata), altul nu voia decat inca un nume de trecut in proverbialul “carnetel negru”.
Si atunci te gandesti ca omul asta “asa de perfect” nu poate sa existe, ceva, undeva, trebuie ca e gresit. Dar ce? Iar intrebarea astea te asasineaza constant, sapa santuri adanci in esafodajul tau.

Dar mai e si proplema perfectiunii. In teorie nu exista, in practica apare din cand in cand si e relativa in functie de cel caruia i se pare ca a gasit-o.
Si daca el e “perfectul” meu? Pare a fi. But yet again, atatia altii au parut a fi la inceput. Apoi apar primele sparturi. Prima data cand descoperi ceva, prima data cand te minte, prima data cand il minti, prima data cand tipi, prima data cand va enervati amandoi, prima data cand va certati, prima data cand simte ca tu nu mai esti “perfectul” lui, cand vrea sa te lase si tu cazi in genunchi, plangi si il implori sa nu te paraseasca. Iar el nu te paraseste, nu de data asta. O luati de la inceput. Dar acum perioada de liniste dureaza mai putin, cearta vine mai repede, tipetele sunt mai tari, iar “voi” va fisurati bucatica cu bucatica, “perfectul” devine din nou imposibilitate precum in teorie, asa si in practica.

Dar in masochismul tau, vezi tu, continui sa te intrebi: si daca el e “perfectul”? Si daca el e “perfectul” si graba, acceleratia acestui “noi” de 3 zile sunt normale atunci cand jumatatile se intalnesc. Iar mintile si sufletele gandesc la fel, fac planuri la fel, vorbesc la fel, se privesc la fel, stiu din prima zi dacava fi tot mai mult decat o iarna.
Te strange in brate tare si iti spune “vezi , de asta imi place de tine” sau “am atat de multe de invatat de la tine”, iar paranoia ar trebui sa moara incet, cuvant cu cuvantul lui. Dar paranoia se autoalimenteaza, stie cum sa fie mai puternica, cum sa te pacaleasca, iti susura in ureche ca nu e asa, daca e minciuna?, au fost si alte cuvinte la fel de frumoase, minciuni. Si vrei sa taca vocea aia din capul tau, sa moara, sa nu te mai autosaboteze, vrei sa o sufoci, sa o ineci, sa o innabusi…dar nu tace. Ai vrea sa omori vocea, dar nu poti.

Si daca el e “perfectul”, te gandesti, printre tipetele vocii, o va omori el. O va omori el…

Comments