E timpul sa…

Posted on | February 3, 2010 | No Comments

Odata cu plecarea lui Andrei, mi-am regasit lacrimile care refuzau de zile intregi sa se planga. La fel de mari, la fel de multe, la fel de obositoare, dar eliberatoare cum erau inainte. Mi-am regasit lacrimile si, dupa atatea luni de liniste, am plans, am plans din toata singuratatea, din toata pierderea si parasirea asta.

Incep sa imi dau seama incet ca sunt multe lucruri pe care nu le fac bine, atatea “materii” ale vietii la care, daca ar trebui sa dau examen, as pica cu brio. Nu stiu sa am rabdare si de aceea nu stiu cum sa astept, nu stiu sa iubesc un barbat cum are el nevoie, nu stiu sa fiu eu insumi in compania altora, nu stiu sa ma lupt cu propriile temeri, nu stiu sa las trecutul in spate, nici macar nu stiu cum sa tin un jurnal cu adevarat.

Jurnalul meu nu e o cronica a vietii mele, a oamenilor care trec prin ea, unii facandu-ma fericita, altii facandu-ma sa sufar, dar totusi oameni frumosi de la care inveti mereu, nu e cronica a ceea ce se intampla si a ceea ce imi place sa fac, a proiectelor si viselor mele. Jurnalul meu e doar cronica starilor mele, a durerilor si suferintelor mele, e cronica trista a pierderilor. Poate Mada are dreptate. Pana acuma am facut mereu lucruri pentru altii, am trait prin cei din jurul meul. E timpul sa fac ceva pentru mine.

E timpul sa scriu despre viata mea si ceea ce fac, nu despre tristetea pe care o lasa altii in urma.

E timpul sa scriu despre perechea de cizme care ma asteapta, de abia spalata in baie, sa o vopsesc cu auriu si sa ii pun flori din tulle roz.
E timpul sa scriu despre cursurile pe care le scriu, despre filmele vechi la care ma uit noaptea in miezul patului meu, invelita in pilota mea moale, mirosind a curat, razand si asteptand cu fluturi in stomac, ca si cum mi s-ar intampla mie,  ca el sa ii spuna ei ca o iubeste.
E timpul sa scriu despre gentile mele, despre munca mea, despre magazinul Madalinei, despre cainele meu Oli caruia ii plac branza cu mucegai si napolitanele.
E timpul sa scriu despre  art affair, campania pe care incerc sa o pun pe picioare alaturi de Mada, muncind voluntar si incercand sa strangem bani pentru o biblioteca de arta contemporana.
E timpul sa scriu despre muzeul de arta unde merg cel putin de doua ori pe saptamana, unde sunt fericita cu copiii care vin sa invete despre “animale si plante”, printre tablouri sau in atelier printre creioane colorate, tempera si acuarele.

E timpul sa imi dau voie sa sufar in liniste, doar pentru mine, si aici sa scriu doar ceea ce ma face fericita.

Comments