Sarpele si palaria

Posted on | February 16, 2010 | 2 Comments

Micul Print

Vineri incepe cursul de machiaj. Cam de sambata sunt vizitata la intervale destul de regulate de timp de o senzatie de semi-panica. Dar nu-i bai. Preconizez ca joi seara voi face cunostinta cu a fully fledged panic attack complet cu palme transpirate, hiperventilatie si leganat in fund din fata in spate si din spate in fata spunandu-mi: “It’s ok, you can do this! Yo’ da man! Yo’ da man!“. Mai degraba: “Yo’ da wuman!“, dar ce mai conteaza?!

Momentana-semi-panica nu vine din frica ca nu voi sti ce sa le spun, ci din realizarea ca voi fi fata in fata cu 15 adulti, toate femei si toate asteptandu-se sa fie dintr-o data, ca prin minune, iluminate asupra “artei machiajului”. Eventual si cu o reteta, doua de vindecat acnee si riduri direct din baia casei lor.
So, you see, this is a though crowd to please.

Dupa ce ani la randul am lucrat numai cu copii, adultii mi se pare o lume mai indepartata decat Saturn sau Alfa Centauri. O lume mult mai greu de inteles si de multumit. O lume in care eu, cu cizmele mele de cauciuc roz, brosa cu oaie neagra si mai noii papuci cu Hello Kitty, nu prea mai stiu sa ma integrez.

Boa, elefantul, palaria

Chiar daca pentru unii o gasca de 10 copii (cunoscuti in folclor sub titulatura de “moluste”, cel putin cei cu varstele intre 4 si 6 ani) poate sa fie mai de temut si mai letala decat o celula terorista, copii tind, totusi, sa fie mai rezonabili si mai logici decat adultii. Iar in apararea mea, imi vine in minte de fiecare data Micul Print si sarpele boa cu un elefant in stomac versus aparent evidenta palarie. Chiar e atat de greu sa vezi boa si elefantul?

Cat de greu este sa ii vezi cand de la 9 la 7 stai intre patru pereti, in fata unui ecran de calculator?
Pentru ca, pana la urma, tot se rezuma la sarpe, elefant si palarie.  Cam toata viata noastra imi pare o oscilatie intre un boa si o sapca.
Vezi elefantul, s-ar putea sa ai mai multe sanse sa fii fericit; vezi palaria,  viata s-ar putea sa fie doar un lung sir de cifre, calcule si zile mohorate. Asta nu inseamna ca elefantul nu scoate din cand in cand telefonul mobil sa isi calculeze ratele la banca, dar sigur poarta cizme roz si cand se duca la karaoke, poarta o bentita rosie cu urechi de Minnie Mouse.

Daca nu reusesc vineri sa le fac pe cele 15 doamne sa vada elefantul care sta cuminte si linistit in stomacul sarpelui, contempland cum sa isi mobileze noul habitat, admirandu-si bulinele de pe cizme, preocupat mai mult de oja de pe copite decat de actiunea nociva a sucului gastric de sarpe boa, pe romaneste, am pus-o!
Pentru ca tot ce ramane e palaria. Si doar cu palarie, fardurile sunt doar prafuri colorate, nu fac decat sa acopere bube si atat, rujul e doar rosu si niciodata fucsia, iar genele mereu negre, clasice, sobre, doar gene, niciodata false si decorate cu pene de bibilica.
Doar cu palarie, viata asta nu e decat un sir lung de poveri, deziluzii si cazne, constanta alergatura de a te chinui azi pentru ca maine sa traiesti mai bine.

But somehow, tomorrow never comes. Iar eu sunt aici, dovada vie sa atest ca mainele pentru care m-am chinuit ani intregi, nu a venit. Asta pana nu am vazut elefantul. Si, desi si elefantii ofteaza si plang cateodata, cu lacrimi de elefant evident, sunt mai amuzanti pentru ca nu au uitat cum sa viseze, cum sa spere si cum sa deseneze dinozauri chiar daca au mai mult de 5 ani.

So, wish me luck!

P.S. – I could use some Prozac right about now.

Comments