Frustrare

Posted on | April 29, 2010 | No Comments

Nu am mai simtit de foarte multa vreme frustrarea. Lucrurile merg bine. La muzeu zilele cand am programe se deruleaza linistite, insorite, facand ceea ce iubesc mai mult, la Fundatie am inceput sa predau din nou, sunt platita ca sa citesc carti, sa scriu si sa predau, se intrevad proiecte noi la orizont, zilele se aglomereaza si nu imi lasa timp sa ma gandesc la lucruri rele sau sa fac scenarii paranoide.
In noptile in care mai sunt inca bantuita de insomnii am invatat sa ignor gandurile, sa ma prefac ca nu sunt acolo, sa le intorc spatele  si sa privesc in gol. Nici macar nu ma obosesc sa ma gandesc la altceva. Pur si simplu am invatat sa NU gandesc.

Henry Visconte - Tango

Nu am mai simtit de foarte multa vreme frustrarea … pana in seara asta, la licitatia Artmark.
Nu pot spune ca sunt o cunoscatoare, un critic bun nici atat, iar gusturile mele adesea sunt considerate indoielnice. Au fost insa cateva tablouri care mi-au placut mult de cand le-am vazut in catalog, o acuarela de Bernea si una de Darascu, un tablou de Visconte, doua acuarele mici de Nelly Stiubei, un Mutzner romantic, un ulei de Ana Ciucurencu.

Mi-a ramas sufletul la una dintre acurarelele lui Nelly Stiubei si la Tango de Henry Visconte. Prima s-a adjudecat pentru 250 de euro, cealalta pentru 1300. In timp ce se licita, tineam degetele incrucisate poate, poate nu le cumpara nimeni.

Nelly Stiubei - Scena de targ

Poate, macar acurela, o iau eu. Fina, simpla.
Am simtit frustrare,  o frustrare plina de furie, vazand tabloul dupa tablou luat, dandu-mi seama ca nu am banii mei, ca nu imi permit, ca unele dintre tablouri vor ajunge in case unde oamenii nu vor stii cum se le priveasca, poate ochii nu se vor ridica mai nicicand catre ele sa se bucure si sa le iubeasca. Unele dintre ele vor fi doar nume frumoase de agatat in cui.

Si ma gandeam macinata de frustrare. Poate daca lucrurile ar fi mers altfel, daca nu as fi fost atat de nehotarata, daca as fi stiut ce vreau,  daca nu as fi fost asa de lenesa, daca as fi muncit mai mult, daca nu mi se furau lucrurile pe care le aveam, daca…Poate as fi avut mai mult si ar fi fost al meu. Poate as fi putut in seara asta sa iau Tango-ul acasa cu mine. Poate…

Mi-am adus aminte de un episod similar trait pe vremea cand eram la scoala in State. Dirigintele nostru ne-a dus intr-un week-end la mall. Era inainte de nu-stiu-ce Sarbatori. si aveam doar 5 dolari in buzunar. In timp ce ceilalti colegi ai mei faceau cumparaturi in prostie, eu m-am plimbat ore intregi prin magazine fara sa imi permit nimic.
Nu era din cauza ca nu as fi avut bani. Avusesem, dar ii cheltuisem aiurea astfel incat, atunci cand  a venit vremea cumparaturilor in mall, eram leftera. Frustrarea pe care am simtit-o vazandu-mi colegii intorcandu-se la masina cu bratele pline de cadouri pentru ei si cei dragi am simtit-o si in seara asta. Frustrarea de a sti ca ai fi putut, dar nu ai fost destul de intelept sa iti joci cartile cum trebuie. Urasc sentimentul asta. Si urasc ca nu stiu ce sa fac ca sa nu se mai intample. Sau poate stiu, dar sunt incapabila.

Photo credits – Artmark

Gand 3.0

Posted on | April 27, 2010 | No Comments

Stiti cum are toata lumea fobii?! Fobii dintr-astea normale de tipul frica de inaltimi, de paianjeni sau serpi, de a ramane blocati intr-un lift si tot asa? Eu nu prea am avut. Pana acum. Ma rog, m-am mai luptat de-a lungul timpului cu germofobia, dar am reusit sa convietuim impreuna pana acum destul de amiabil.

Apoi a aparut Google. Si diferitele modalitati de monitorizare a traficului pe site-uri, de-alde analytics-uri si diverse plugin-uri si plugin-ute. Si uite asa am inceput sa ma uit destul de des cine imi intra pe bloguri, de unde vin si cum au ajuns. Iar in ultima vreme multi ajung pe aici dupa ce tasteaza tacticos in goagal “mona silvia timofte”.

Iar de aici si noua fobie. Fobia de a ma googalii singura (sa nu imi spuneti ca nu ati facut-o niciodata sau ca nici macar nu va tenteaza ideea!). O frica paralizanta, uitandu-ma minute in sir la Google-ul gol, lasandu-ma prada scenariilor paranoide. Pentru ca nu stii niciodata ce gasesti. Si pentru ca nu stii niciodata cine s-a razbunat pe tine si ti-a creat un cont fake pe hi5 sau mai stiu eu pe unde. Iar cand imparti numele si cu o fosta sotie de fostbalist, posibilitatile sumbre se multiplica exponential.

Asta asa, doar un gand. Cam la ce ma gandesc cand ma izbeste insomnia.

Google – mona silvia timofte – hit “enter”

There’s a light, a different kinda of light

Posted on | April 22, 2010 | No Comments

Stiu sigur ca nu am mai fost atat de fericita  precum sunt acum de foarte mult timp. Atat de fericita si atat de obosita; dulcea oboseala a lucrurilor pe care iubesti sa le faci, a lucrurilor pe care nu le simti a fi “munca”.

Cluj a fost o experienta uimitoare, o experienta pe care sunt gata sa o repet oricand. Am muncit, dar nu am simtit ca am facut-o, am invatat foarte multe lucruri, am intalnit oameni interesanti si am inceput sa construiesc niste prietenii care cred ca vor dura mult timp de acum incolo si din care voi avea de tras multa seva creativa.

In sfarsit simt ca mi-am gasit locul. Mi-au trebuit aproape 28 de ani de cautari, de infinite schimbari, de lucruri care m-au ranit si de lucruri care m-au ridicat ca sa imi dau seama unde imi este locul si care sunt lucrurile la care ma pricep.

Si, intr-un final, mi-am gasit locul, am gasit lumea de care apartin. Mi-am confirmat ca nu sunt lenesa, ca momentele in care stau sunt doar rastimpul de care am nevoie sa ma odihnesc ca sa o pot lua de la capat. Ca ador sa predau, sa fiu cu oameni si copii carora le pot “traduce” pe limba lor un tablou, o haina, un stil, lucrurile pe care eu le-am invatat cu atata bucurie si aviditate si pe care, acum, ei incep sa le descopere.

Am aflat despre mine, daca inca mai era cazul, ca mai am multa energie in mine si multe lucruri de facut, ca de abia acum au inceput sa fiarba cu furie in mine mii de idei. Mai trebuie doar sa invat sa creez timp pentru ele.

Si am mai aflat ca atunci cand sunt fericita, oricat de obosita as fi si oricine ar privi prin obiectiv, cand ma uit la acele poze, ma vad frumoasa. Chiar daca sunt mai mica de statura si cu ceva kile mai mult decat ar prefera unii sa am. It’s that certain kinda light.

Photo courtesy of Vlad Brateanu feat. Mihai Bumbu.

De la o varsta

Posted on | April 16, 2010 | No Comments

Inainte sa intru in dus, m-am oprit si m-am uitat in oglinda. Da, am inceput sa imbatranesc. Pana mai ieri, oriunde mergeam, eu eram cea tanara, toti in jurul meu mai in varsta, mai ridati, mai blazati, mai rosi de viata decat mine. Deodata, parca peste noapte, am devenit eu cea batrana, in jurul meu constant persoane mai tinere, mai pline de energie, mai vesele, mai dornice de viata. Si cu cat timpul trece, cu atat parca sunt cei din jurul meu mai tineri.

Asta seara, pentru prima data, incercand sa imi ghiceasca varsta, un barbat mi-a spus ca sunt mai in in varsta decat sunt. Pana acum o zi, ramasesem blocata la 25 de ani. Azi, intr-o singura clipa am facut trecerea la 30 de ani. Si nu m-ar deranja daca mintea asta a mea nu s-ar incapatana sa ramana la 19, neadaptata total la un corp mult mai batran. Iar oboseala incepe sa isi spuna cuvantul. Ma oboseste neadaptarea mintii de copil la corpul de adult, neadaptarea viselor mele la limitarile mele fizice, neadaptarea a ceea ce vreau sa fiu la ceea ce sunt deja.

Sigur incepi sa imbatranesti cand spui lucruri precum “imi place sa muncesc” sau cand spui “pas” unei petreceri ca sa te bagi in pat si sa dormi. Asta e . . . dupa cum spune si vorba “de la o varsta …”

Noapte alba

Posted on | April 15, 2010 | No Comments

Noapte alba, petrecuta in Turnul Croitorilor, ajutand la panotarea pozelor pentru expozitia de fotografie de moda. Vrie, fuga contra orelor din noapte care se scurg cu atat mai repede cu cat ai mai multe poze care trebuie urcate cumva pe un perete, pe o barna, pe un stalp.

Si orele se scurg, uiti sa gandesti ganduri triste, ganduri rele, un zambet, cateva glume cu subinteles, o ironie mai acida, sentimentul acela ca trebuie sa termini, ca la sfarsit va iesi ceva frumos. . . si orele se scurg, noaptea devine dimineata.

Ajung inapoi in camera doar ca sa fac un dus fierbinte, sa verific cateva mailuri, sa mananc o omleta, sa ma indop cu vreo doua cafele, sa ma imbrac, sa ma fardez din nou, sa o iau de la capat. Sa o luam toti de la capat. Pentru ca ne place ce facem, pentru ca, daca nu am face ceva, doar stand, ne-am plictisi. Apoi, usor, usor, am inceta sa existam, am inceta sa fim noi. Iar noptile cu sot, in doi,in patru, in sase, sunt mereu frumoase.

Sete

Posted on | April 14, 2010 | No Comments

Mi-e sete. O sete ca si cum nu as fi baut niciodata nimic, o sete de apa multa ca sa inec toata oboseala si toate gandurile.

E miez de noapte si in Cluj, si in patul asta, evit sa dorm, dar corpul isi tipa oboseala, iar mintea se plimba girovaga pe strazile orasului astuia cautand, cautand, tot cautand. Azi, in avion in drum spre Cluj, rezamandu-mi capul de geam, incercand sa imi opresc lacrimile care se aglomerau inexplicabil in ochii mei, am vazut muntii. Da, am mai vazut munti pana acum, dar nu asa cum mi-am dat voie sa ii VAD azi, duri, abrupti, un pic neiertatori, inca plini de zapada, alba, neumblata, finala. Si m-am gandit ca pe unele dintre acele varfuri, pe acea zapada, nu va calca nimeni niciodata. Apoi se va topi, va potoli setea pamantului si a muntelui si nimeni nu isi va mai aduce aminte de ea. Si m-am simtit zapada.

Acum vreau sa dorm, sa visez, sa-mi potolesc setea ca maine sa pot iubi orasul asta.

Clujul de maine

Posted on | April 12, 2010 | No Comments

M-am tot invartit, ingrijorat si inecat in scenarii cu plecarea la Cluj (God only knows why), incat am reusit sa imi rasucesc stomacul in noduri, noduri si sa mi se faca rau.

Am invartit haine toate ziua, incercand sa le asortez, sa imi pun mai multe tinute cap la cap cu tot cu accesorii, geanta, pantofi, cercei, esarfa, intr-o incercare de a fi organizata, eleganta si totusi casual, fara sa car o tona de lucruri inutile cu mine. Am reusit sa petrec in jur de 12 ore intorcand dulapul cu fundul in sus, aducandu-mi aminte de nu-stiu-ce pereche de pantofi pe care nu am mai vazut-o/ folosit-o de cateva secole, dezgropand varii rochii si fuste, spaland, calcand, asortand cercei cu bratari si coliere, spaland din nou, impachetand, incarcand baterii, alegand parfumul perfect, ca si cum as pleca intr-o calatorie de a carei reusita depinde toata viata mea.

Poate i-am atribuit plecarii asteia prea multe semnificatii, parte vacanta, parte reintalnire cu prieteni mai vechi sau mai noi, parte munca, parte depozitar al sperantelor mele, parte confruntare cu trecutul si reconciliere cu tot ce s-a intamplat asta vara intr-un Cluj martor al iubirilor mele.
Plec singura de data asta si aprope ma paralizeaza teama ca ma voi simti misplaced, ca si cum nu imi este locul acolo, printre oameni care ma vor face sa ma simt (nu voit, ci doar prin forta comparatiei) mai proasta, mai sleampata, mai grasa, mai urata decat ei.

Apoi e frica de a vedea locurile unde am crezut ca sunt fericita, locurile si zilele traite cu Iulian. Le-am mai vazut de cateva ori de atunci, dar eram cu Mada si era bine, eram protejata. Acum, singura, nu mai am “carja” care sa ma sprijine, nu mai am busola si stiu ca ma voi duce si voi inhala fiecare strada, fiecare colt de asta vara ca sa imi fac rau, ca sa ma pedepsesc eu atunci cand altii nu au facut-o, pentru ca EU nu ma pot ierta pentru alegerile facute.

Cu stomacul noduri, noduri, stau acum in pat, inconjurata in camera de o valiza si cateva genti, de perechi de pantofi aliniatie in jurul lor, de pungi si pungulite cu cosmeticale meticulos impachetate, si incerc sa ma auto-sugestionez ca nimic nu va merge rau; “Clujul de maine” va fi bine.  Clujul de maine va fi frumos si neasteptat, poate in Clujul de maine am sa ma indragostesc din nou si am sa ma simt frumoasa eu cea din ochii celuilalt.

Usor, usor, putin cate putin, pri-ma-vara

Posted on | April 11, 2010 | No Comments

Nascuta in decembrie, nu am fost niciodata un copil al iernii. Iubesc zapada, dar doar pentru cateva zile si in special de la fereastra casei mele bine incalzite. Apoi imi doresc sa fie vara, sa fie lumina si ziua cat mai lunga, sa fie nopti calde in care sa ma pot plimba prin Parcul Ioanid, sa port rochii pentru ca pantalonii i-am urat mereu cu multa pasiune, sa fug la mare pe furis si sa fiu dorita.

Azi, cel putin pentru mine, a inceput sa vina vara. Usor, usor, putin cate putin.
Bineinteles mai intai cu o pri-ma-vara. In Herastrau, de dimineata, in timp ce alergam. Numai ca sa descopar, ajungand acasa, in timp ce faceam dus, ca soarele m-a cam “colorat pastel -bronzat” pe gambe toate saptamana. In biserica la Cotroceni, izbindu-se de coloanele inalte, albe, curate. Printre flori, din cand in cand pe carari, aninata de un gard in Gradina Botanica. Si fireste un pic la cumparaturi. De rochii, cum altfel?!

No pain, no gain sau Alergatul gandurilor

Posted on | April 6, 2010 | No Comments

In ultimele zile am avut mai mult timp, mai mult timp sa ma gandesc, mai mult timp sa imi pun gandurile in ordine, mai mult timp sa imi dau seama ce imi doresc.

Mi-am “dezgropat” din caseta cu lucruri uitate ritualurile care ma ajuta sa-mi fac curatenie in ganduri; nu sunt ritualuri sofisticate, “inteligente”, dar pentru mine functioneaza – alergatul, power walking-ul, aranjarea hainelor si Sex and the City.

In total, sambata si duminica, am alergat/ power walked 42 de kilometrii, iar acest lucru nu se traduce in mult sport, ci in mult prea multe lucruri la care am evitat sa ma gandesc, pe care am evitat sa le infrunt si pe care a trebuit “sa le alerg” ca sa ma pot impaca cu ele.

Ultima vizita la Cluj

Intr-un episod din SATC, Charlotte trage concluzia ca uneori ne este greu sa acceptam anumite lucruri pentru ca nu ne place cum suna cand le rostim cu voce tare.
Am alergat, am alergat mult si mi-am dat seama ca si mie imi este greu sa accept anumite lucruri despre mine si, neacceptandu-le, nu le rostesc, nerostindu-le, nu le vad asa cum sunt, nevazandu-le, raman luptandu-ma ca un orb cu lucruri pe care, de fapt, nu le cunosc deloc. Cand tot ce ar trebui sa fac este sa gasesc curajul sa le rostesc, sa le accept si sa ma obisnuiesc cu ele pentru ca, pana la urma, nu sunt chiar asa de rele. Nici imorale, nici condamnabile.

Uneori imi este greu sa accept anumite lucruri despre mine pentru ca nu imi plac cum suna atunci cand le rostesc, nu imi plac cum suna pentru ca ma fac sa ma simt pe alocuri “defecta” pentru ca “nu sunt si eu ca ceilalti copii” (expresie preferata a parintilor mei si nu numai ).  Precum “ma simt singura”. Sau “mi-e dor de el”. Sau “motivul pentru care nu am avut in ultima vreme o relatie de lunga durata este pentru ca sunt terorizata de ideea de a fi cu aceeasi persoana pentru urmatorii 10 ani”.

Imi era greu sa accept aceste lucruri pentru ca, in momentul in care le -as fi rostit, m-ar fi putut face sa par o femeie deprimata, trista, prea slaba, care inca se gandeste cu drag la barbatul care a ranit-o de prea multe ori, frivola, nestatornica, incapabila sa munceasca pentru o relatie.

Dar sambata si duminica am alergat, mi-am aranjat hainele si m-am uitat la Sex and the City ca sa pot spune:

• Ma simt singura pentru ca e normal sa ma simt asa; am 28 de ani si ma simt singura cand nu sunt indragostita. Ma simt singura, dar nu sunt singura, pentru ca am alaturi niste persoane care stiu cum sa ma faca sa zambesc.
• Mi-e dor de el. Mi-e dor de el pentru ca l-am iubit si iubirea nu se opreste precum un robinet. Si o sa il mai iubesc o vreme, o sa imi mai fie dor de el o vreme, dar o sa supravietuiesc. Mereu supravietuiesc.
• Unele femei au o jumatate, un sortit pus deoparte undeva si, cand il intalnesc, raman cu el o viata intreaga. Alte femei au mai multe jumatati si impart cu fiecare cate o bucatica din “o viata intreaga”. Eu nu sunt croita pentru “pana la adanci batraneti” si asta nu ma face “gresita” sau “anormala”. Nici macar “diferita”. Asta ma face sa fiu “eu”.
  Sunt multe alte femei ca mine, inca in cautare, pentru care ideea de fericire conjugala este mai “neconventionala” si nu implica neaparat un certificat de casatorie si a fi legata mereu de el prin cordon ombilical.
  Dar implica iubire, sinceritate si fidelitate.
• Am zile in care sunt trista, dar asta nu inseamna neaparat ca sunt deprimata. Pentru ca am dreptul sa fiu trista cand afara ploua si norii sunt asa de aproape de pamant incat par ca stau sa imi cada in cap. Si pentru ca am dreptul sa fiu si fericita, sa stau cu picioarele pe masa, sa citesc reviste de moda si sa ma gandesc la ce rochii o sa port la vara.
• Uneori nu am chef sa fac nimic. Uneori mi-e, pur si simplu, lene. Dar asta nu ma face lenesa. Ci umana. Prea multa agitatie duce la stres, cosuri si over-eating. Iar vara e pe drum. Nu vreau cosuri si 10 kile in plus. Vreau sa slabesc, asa ca o sa lenevesc cand simt nevoia sa lenevesc. Si nu o sa ma mai simt vinovata pentru ca eu pot sa o fac si altii nu.

In rest, martea viitoare plec la Cluj, un pic in vacanta, un pic pentru Cluj Fashion Week. Ceea ce genereaza un nou set de ganduri si intrebari: ce haine sa iau cu mine, cum o sa fie, oare o sa ma simt in largul meu, ce naiba caut eu acolo, o sa ploua, oare o sa cad cu avionul pentru ca zbor spre Cluj marti, 13 aprilie, si martea sunt intotdeauna 3 ceasuri rele… Si tot asa.

Pana atunci trebuie sa ma intorc la oile mele care zilelea astea implica o propunere de curs pentru Fundatie pe istoria costumului si evolutia modei si o prezentare despre femeia insarcinata in arta.

Le vent nous portera

Posted on | March 23, 2010 | No Comments

Lucrurile vin asa: una buna, una rea, una calda, una rece, una fericita, una trista, una iubita, alta…uitata.
Lucrurile vin, poposesc un pic, trec, se duc. Raman eu.

Azi e prima zi de liniste in destul de mult timp. Respir.
Am reusit sa dorm pana mai tarziu, sa ma impac cu anumite idei, sa alung alte ganduri, sa ma repliez si sa merg mai departe.
Lucrurile merg bine, chiar foarte bine. E ciudat sentimentul asta pe care nu l-am mai simtit de atat de mult timp, de fericire sustinuta, de “de-data-asta-chiar-o-sa-mearga“.

Am primit “cadou” melodia asta si in dimineata asta am ascultat-o de mai multe ori. M-a linsitit gandul…et tout ira bien la, le vent nous portera.

Saptamana asta se termina seria de cursuri pe care le tin la Fundatie. Am supravietuit si deocamdata nu am fost linsata de nici un disgruntled client. Pe 13 aprilie ar trebui sa inceapa o noua serie de machiaj, dar am primit o invitatie foarte incitanta in acea perioada si s-ar putea sa aman cursul cu o saptamana. Sa vedem cum aranjez cu Fundatia ca sa fie bine si sa nu le incurc programul.
Deocamdata la ce e invitatia, nu spun. Superstitii tampite cica sa nu ma “deoache” cineva.

La muzeu e mai liniste, am cateva programe, unul sambata si doua saptamana viitoare. Parca e prea liniste. Si mi-e tare dor de copii. Si sa ascut creioane Si de fete mi-e dor.

Dar am un pic mai mult timp liber. Sa scriu, sa mai lucrez la niste cursuri noi pentru fundatie, sa citesc. Odata cu vremea asta frumoasa, o sa ma traga inima sa ma apuc din nou de alergat. Mi-e dor si de Herastrau sambata si duminica de dimineata, inundat de soare.

Hmm…se pare ca de data asta chiar o sa mearga.